În toate aceste situații, viteza cu care ți se dau înapoi banii care ți se cuvin e mult mai mică decât cea cu care au fost încasați de la tine. Extrapolând, așa se umple România de arierate, ceea ce este tipic pentru o economie decapitalizată.

Problema tocmai asta este: că arieratele, întârzierile la plată, sunt de mult timp un viciu sistemic și instituțional al României, la toate nivelurile. Mai grav este că statul și instituțiile sale, care ar trebui să fie garanți ai respectării legilor și contractelor, sunt primii în capul listei de restanțieri.

Asta se vede de exemplu atunci când, an de an, pentru a „cosmetiza” cifrele deficitului bugetar și a se încadra în magica limită de 3% din PIB impusă de Comisia Europeană, Guvernul alege să amâne plățile datorate contractorilor care și-au adjudecat contracte de achiziții și lucrări publice. Din același motiv s-a încetățenit și practica întârzierii și amânării rambursărilor de TVA, sub diferite pretexte, cum ar fi acela că mulți dintre contribuabili prezintă risc de evaziune și, ca atare, este nevoie de inspecții și verificări detaliate înainte de aprobarea deconturilor

Iar după cum știm, peștele de la cap se împute. Prin arieratele sale, statul face două lucruri. În primul rând declanșează un adevărat lanț de întârzieri la plată, care se propagă și provoacă prejudicii în întreaga economie. Cei care au de primit bani de la stat își amână la rândul lor furnizorii și contractorii, și tot așa. În al doilea rând, statul dă un exemplu extrem de prost din punct de vedere al eticii în afaceri, pe care altfel are pretenția de a o promova strict, prin fel și fel de reglementări împovărătoare pentru mediul de afaceri.

În acest fel, companiile, mai ales cele mari, cu poziții dominante pe piețe, sunt stimulate să-și ducă și ele cu vorba clienții și furnizorii cărora le datorează bani. Dacă statul însuși își permite, de ce n-ar face-o și ele. Iar în acest fel, se înfundă toată țeava de cash-flow din economie. Și așa ajung unii la concluzia că nu îți trebuie neapărat capital ca să te lansezi în afaceri, ci e suficient să devii un punct important de lichiditate, fapt care îți permite ulterior să funcționezi ca o schemă Ponzi. S-ar putea spune că arieratele sunt aproape ca o țeapă instituționalizată.

 

Arierate au mai toate economiile lumii, dar ca excepție, nu ca practică uzuală de disimulat deficitele, ca la noi. Ba chiar legitimată teoretic de la vârf, și asta demult. Mircea Vulcănescu, șeful interbelic al Datoriei Publice, susținea cu insolență în 1934, pentru a justifica de ce se împrumută statul „pe sub mână de la cei cărora la cere mărfuri și servicii fără plată imediată”, că „în împrejurări trecătoare, de forță majoră”, se poate ajunge la situații în care „recursul la credit e deghizat”: „Când lefurile nu se plătesc, sau când furnizorii așteaptă cu lunile, în fond, statul nu face altceva decât să se împrumute”.

Arieratele sunt precum o boală contagioasă, care se răspândește și denaturează fondul economiei de piață. Ele determină un lanț de întârzieri la plată mai rele decât deficitele, care nu doar că alimentează recesiunea, ci o și distorsionează prin redistribuție. Precum lipsa piețelor, impactul arieratelor e semnificativ și de lungă durată. Asta în condițiile în care distribuția defectuosă a resurselor (piețele alocă resursele permanent, nu cum le redistribuie bugetul, selectiv și neuniform) afectează grav evoluția PIB.

Mai mult articole de IONUȚ BĂLAN puteți citi pe bloguluibalan.ro

Acest articol a fost publicat în numărul 29 al revistei Capital, disponibil la chioşcuri în săptămâna 23 – 29 iulie 2018

Te-ar putea interesa și: