Piaţa creditului e coruptă. Banii din economia reală sunt tot mai puţin corelaţi cu cei care se mişcă în sistemul financiar, iar semafoarele care ar trebui să dirijeze circulaţia capitalului sunt stricate. Bolovanul datoriilor este tot mai mare, dar este purtat într-o echilibristică tot mai periculoasă pe firele din ce în ce mai subţiri ale păienjenişului bancar. Sunt, totuşi, vremuri de criză… Aparent, ceea ce vedem ar fi în măsură să ne încurajeze: economia americană crează locuri de muncă de ani buni, Asia a izbutit să reaprindă spirala unei creşteri economice consistente, Europa are un respiro într-un răstimp în care Italia, Spania şi Portugalia nu mai stau tocmai cu sufletul la gură pentru cum îşi vor cârpi găurile bugetare. Economii precum Islanda şi România au recuperat în întregime pierderea de PIB post-criză, iar în Polonia o asemenea groapă nici măcar nu a existat. Petrolul ieftin a mai dat un impuls când economia globală părea că frânează şi stresul financiar chiar s-a redus. Cât de mult? Suficient de mult încât să avem frivolitatea maniilor speculative: segmentul de lux din imobiliare este din nou la cer în Londra, Hong Kong sau Canada, licitaţiile de artă au ajuns şi la sute de milioane de dolari, iar în China ţăranii şi-au făcut curaj să achiziţioneze acţiuni în marjă. Banii ieftini vărsaţi peste economie din anul 2008 încoace par a fi avut efect.

Să nu ţopăim, însă! Cu toate acestea este criză. Ne-o spun dobânzile culcate la pământ. De la vârtejul financiar care a culminat cu căderea băncii americane de investiţii Lehman Brothers şi până în prezent băncile centrale au operat aproape 600 de tăieri de dobândă. Ultima ispăravă îi aparţine Băncii Norvegiei care a coborât dobânda-cheie la 1%, de la 1,25%, un minim istoric de la înfiinţarea instituţiei în anul 1816. Cam asta ne arată şi cât de gravă este criza prezentă. Acum patru ani, în plin cutremur financiar al zonei euro, banca italiană Monte dei Paschi din Siena, fondată în anul 1472, chiar înaintea crizei băncilor fiorentine, a vândut pentru prima dată în istoria sa multiuseculară acţiuni proprii pentru a evita în ultimă instanţă prăbuşirea. La acea vreme, James Grant, reputatul analist de pe Wall Street, caracteriza momentul ca fiind o dovadă că ceea ce se petrece acum în sistemul financiar este echivalentul unui potop care nu se vede decât o dată la 500 de ani. Totuşi este criză.

Dobânzile zero ne spun că lucrurile sunt departe de a fi normale. Şi să nu fim induşi în eroare! Nu este vorba despre o politică extremă stimulativă a băncilor centrale! Este piaţa cea care ţine dobânzile trântite la podea, spune Robert Prechter Jr., investitor cu experienţă în pieţele financiare internaţionale. Oportunităţile în economia reală lipsesc, iar creditul este o marfă fără căutare într-o lume deja inundată de datorii. Sistemul financiar este stricat, iar economia rulează în gol. Totuşi este criză.

Te-ar putea interesa și: