Peste 24,5 milioane de europeni sunt, în momentul de față, în șomaj. Dintre aceștia, aproape două milioane au îngroșat rândurile în ultimele 12 luni.
Așadar, cele mai multe piețe ale muncii de pe bătrânul continent au ieșit din 2011 marcate de disponibilizări masive și de scăderi salariale. Potrivit raportului trimestrial publicat de Comisia Europeană pe tema situației ocupaționale din Europa, „rata șomajului a crescut în 18 state, a scăzut în altele opt și a rămas neschimbată în România“. Același studiu laudă stabilitatea României, perspectivele bune de angajare și creșterea salariului mediu net cu 7,2%. Foarte bine stăm și la numărul de concedieri colective anunțate pentru acest început de an, al doilea cel mai redus din Europa, după Olanda.

Și încă ceva: anul trecut, numărul angajaților a crescut, în România, cu 1,5% – ocupând cea de-a cincea poziție în rândul UE 27, după Estonia (4,8%), Letonia (3,9%), Malta (2,2%) și Finlanda (1,6%) și la egalitate cu Suedia. Avem, din acest punct de vedere, mai multe motive de bucurie. În primul rând, e admirabil faptul că această evoluție vine pe fondul uneia dintre cele mai mici rate ale șomajului din UE, de circa 7%, mult inferioară celei raportate de Estonia (12,8%) sau, mai ales, de Letonia (16,2%). Apoi, comparându-ne cu aceste state, e ușor de remarcat că suntem singura „țară mare“ care intră în clasament: în final, populația Maltei este de 40 de ori mai mică decât a României, a Estoniei, de 15 ori, iar a Letoniei – de nouă ori.

Culmea e că, aruncând o privire asupra piețelor muncii europene, țara cu care ne asemănăm din perspectiva ocupării este Germania. Chiar dacă se află la polul opus al bogăției și al principalilor indicatori sociali, cele două state au în comun șomajul redus, perspectivele de angajare pentru următorul an și cuantumul noilor angajați intrați în sistem în 2011: păstrând proporțiile, România se laudă chiar cu performanțe mai bune, absorbind, în 2011, 130.000 de salariați (la un total de 4,2 milioane), față de 560.000, în cazul Germaniei, la un total de 41,6 milioane de angajați.

Din nefericire, mai au ceva în comun – calitatea precară a locurilor de muncă oferite. O scurtă analiză a imensului bazin german de salariați arată că nu mai puțin de 7,3 milioane de persoane sunt plătite cu 400 de euro pe lună și că doar 70% din salariați sunt și plătitori de impozite.

În Berlin, sindicatele și ziarele se întrec în critici la adresa acestui sistem bazat pe cantitate. Cum stau lucrurile în România? Cam la fel. Ați auzit, poate, afirmația făcută acum câteva zile de Dumitru Costin, președintele Blocului Național Sindical, potrivit căruia „România este singura țară în care un sfert dintre angajați sunt plătiți cu salariul minim pe economie“. Așa cum era de așteptat, statisticile spun altceva, iar numărul real al celor nevoiți să trăiască din această sumă este de circa 650.000. Chiar dacă nu reprezintă un sfert, ci mai degrabă o șesime din totalul forței de muncă, ponderea românilor plătiți cu 120 de euro pe lună este foarte mare. E adevărat, în multe cazuri salariul minim este valabil doar în actele oficiale, în realitate fiind completat cu sume acordate la negru.