Secţia a treia din cadrul Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care judecă dosarele din România, a fost „bombardată“, în primele trei luni ale anului, cu sute de plângeri, majoritatea vizând restituirea proprietăţilor. Slovenul Bostjan Zupancic, preşedintele secţiei, a observat că avocaţii români pregătesc foarte bine dosarele, pentru că aceste cauze le aduc încasări pe măsură. Un astfel de proces durează circa şase ani

Capital: Câte dosare sosesc lunar din România?

Bostjan Zupancic: Din 1 ianuarie şi până la sfârşitul lui martie, am primit 832 de plângeri. Din păcate, suntem îngropaţi în foarte multe dosare, iar bugetul CEDO este cu mult mai mic decât al Tribunalului Penal de la Haga, care judecă doar câteva cauze într-un an. Sincer, m-am săturat să-i aud pe politicieni vorbind despre drepturile omului. E multă ipocrizie în discursul politicienilor!

Capital: Vă dau multă bătaie de cap cauzele din România?

Bostjan Zupancic: Anumite dosare sunt dificile, pentru că nu sunt bine pregătite de avocaţi, însă nu este cazul ţării dumneavoastră. Avocaţii români pregătesc foarte bine dosarele. Puţine sunt cele care nu intră la judecata pe fond, adică nu trec de prima triere şi nu sunt declarate admisibile.

Capital: Care a fost cel mai dificil dosar din România?

Bostjan Zupancic: Pot spune că cel mai complex caz a fost Brumărescu împotriva României (1998 – nota red.) Acest caz a fost deschizător de drumuri, determinând modificarea legislaţiei din ţara dumneavoastră, referitoare la dreptul de proprietate. A fost, de altfel, şi primul cetăţean român care şi-a redobândit la CEDO dreptul de proprietate asupra unui imobil. Pot spune că CEDO este o fabrică de legi. Iar un stat condamnat nu trebuie să vadă sentinţa ca pe o pedeapsă, ci ca pe o oportunitate de a-şi modifica legislaţia, pentru a-i aduce îmbunătăţiri. Practic, o sentinţă CEDO îi arată statului respectiv care sunt problemele legislative şi ce anume are de făcut pentru a le remedia.

Capital: Dar cel mai interesant caz?

Bostjan Zupancic: Tot Brumărescu. De altfel, acesta este un precedent la care se face referire în majoritatea dosarelor privind dreptul de proprietate. Din păcate, în prezent, cele mai multe cazuri din România nu înseamnă decât rutină.

Capital: L-aţi întâlnit vreodată pe Brumărescu, din întâmplare, după pronunţarea deciziei?

Bostjan Zupancic: Nu, şi nici nu-mi doresc să se întâmple acest lucru. Asupra judecătorilor de la CEDO nu trebuie să planeze nicio suspiciune, iar aceştia nu trebuie să intre în contact cu nicio persoană implicată în vreun dosar care are legătură cu instituţia.

Capital: Aţi vizitat vreodată Bucureştiul?

Bostjan Zupancic: Nu, nu am ajuns niciodată în România.

Capital: De ce credeţi că România este „campioană“ la procesele privind retrocedarea proprietăţilor?

Bostjan Zupancic: Această problemă este comună ţărilor din fostul bloc comunist. Dreptul de proprietate era considerat de către fostele regimuri ca ceva burghez. Din păcate, această mentalitate s-a perpetuat şi acum, după căderea Cortinei de Fier. De ce? Fiindcă multe din aceste cazuri ajung la vechii judecători, rămaşi în funcţie. Şi, aşa cum spun englezii: „E greu să înveţi trucuri noi un câine bătrân“. Pe de altă parte, trebuie spus că, deşi la CEDO cele mai multe cazuri din România vizează dreptul de proprietate, asta nu înseamnă că este cea mai gravă problemă a ţării dumneavoastră. Numărul mare de procese de retrocedare a proprietăţilor arată că avocaţii români sunt mai interesaţi de aceste cazuri, care le aduc încasări pe măsură.

Capital: Aţi primit mai puţine dosare din România după recenta modificare a legii privind retrocedarea proprietăţilor?

Bostjan Zupancic: Nu. Ştiu că s-a modificat legislaţia, dar până ce să ajungă „valul“ la noi vor mai trece câţiva ani. Deocamdată, numărul dosarelor din România care ajunge la CEDO se păstrează constant.

Capital: În câte cazuri a fost condamnată România de către CEDO pentru că a încălcat dreptul de proprietate?

Bostjan Zupancic: Nu am toate datele statistice, dar pot să vă spun că din noiembrie 1998 şi până în martie 2007, din cele peste 25.500 de plângeri depuse împotriva României, au fost declarate admisibile doar 215.

Capital: Dacă românii se judecă pentru a-şi recupera proprietăţile, ceilalţi europeni de ce ajung la CEDO?

Bostjan Zupancic: Într-adevăr, în cazul României cele mai multe cazuri sunt legate de dreptul de proprietate, dar sunt şi numeroase plângeri pentru că nu se execută hotărârile judecătoreşti definitive. Este vorba de domnia legii! Francezii se plâng că nu au acces la Justiţie şi că le este încălcată libertatea de exprimare. Italienii sunt nemulţumiţi de durata prea mare a proceselor, iar englezii acuză rele tratamente şi inechitatea procedurilor judiciare. Majoritatea plângerilor din Turcia sunt făcute de către populaţia kurdă, care reclamă dispariţia unor persoane în urma intervenţiilor armate, distrugeri de bunuri şi încălcarea dreptului de exprimare.

Capital: Cât durează un proces la CEDO?

Bostjan Zupancic: De regulă, de la depunerea plângerii şi până la pronunţarea sentinţei trec câţiva ani. De exemplu, în cazul redobândirii dreptului de proprietate, procesul durează între cinci şi şase ani. Însă, dacă se constată că este o urgenţă, sentinţa se dă şi într-o săptămână, dar nu este vorba de litigii privind recuperarea proprietăţilor.

Capital: Aveţi doctoratul în Drept la Universitatea Harvard. Cât de mult vă ajută pentru a soluţiona dosarele româneşti?

Bostjan Zupancic (râde): Sunt două lucruri distincte, care însă nu se exclud. E adevărat că cele două sisteme juridice sunt diferite, însă problemele cu care se confruntă oamenii sunt aceleaşi.

Capital: Ce salariu are un judecător la CEDO?

Bostjan Zupancic (grav): E o întrebare tipică esticilor! Aici, când te angajezi, ţi se spune: „Salariul tău rămâne numai între tine şi noi“.

Capital: Sigur, când lucrezi la o firmă privată, salariul este negociabil şi confidenţial. Nu însă şi pentru judecătorii de la CEDO, ale căror salarii sunt plătite din bugetul Consiliului Europei, adică din contribuţia statelor membre ale CE.

Bostjan Zupancic: Informaţia este publică. Puteţi s-o aflaţi! (salariul anual al unui judecător la CEDO este 212.550 de euro, adică 17.700 de euro pe lună – nota red.)

Capital: Aţi invocat sintagma „domnia legii“, dar în România politicieni importanţi şi chiar preşedintele ţării îşi permit să comenteze hotărâri judecătoreşti pe care le consideră nedrepte…

Bostjan Zupancic: Nu mă miră. Este o atitudine pe care o adoptă frecvent politicienii din estul Europei. Acest lucru pare însă incredibil pentru un politician din Statele Unite. O astfel de reacţie este de neacceptat peste Ocean. Nu întâmplător, americanii au cel mai bun sistem constituţional. Amintiţi-vă de Al Gore, care nu a comentat în niciun fel decizia Curţii Supreme când l-a declarat câştigător în alegerile prezidenţiale pe George W. Bush. Nu pentru că nu ar fi putut contesta decizia, ci pentru că în Statele Unite domneşte legea. Aceasta se aplică şi nu se comentează.

Carte de vizită

DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: 13 mai 1947, Ljubljana, Slovenia

STUDII: Absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Ljubljana (1970); Şcoala de criminologie a Universităţii din Montreal
(1971-1972); doctor în Ştiinţe juridice al Universităţii Harvard (1981).

ACTIVITATE PROFESIONALĂ: Profesor de Drept la Facultatea de Drept a Universităţii din Ljubljana (din 1988); judecător al Curţii Constituţionale a Sloveniei (1993-1998); membru şi vicepreşedinte al Comitetului Naţiunilor Unite împotriva torturii (Geneva 1995-1998); judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 1 noiembrie 1998; preşedintele Secţiei a III-a a CEDO din 1 noiembrie 2004.

Unde se judecă dosarele României

REPORTAJ Clădirea CEDO de la Strasbourg nu seamănă deloc cu imaginea pe care o avem fiecare dintre noi despre un tribunal clasic, fie văzut în filme sau în alte locuri. Este o construcţie modernă, din oţel şi sticlă. Înăuntru, o atmosferă rece şi solemnă, care impune respect. În partea dreaptă, sub o cupolă de fier, care seamănă cu o pălărie, se află principala sală de judecată. Este o încăpere de dimensiuni reduse, cu birouri dispuse în arc de cerc, pe care se află microfoane. Aici stau judecătorii. Băncile din faţă sunt rezervate avocaţilor. Într-un corp plasat lateral, se află biroul preşedintelui secţiei a III-a, Bostjan Zupancic.

În partea dreaptă, după uşă, este agăţată o robă pe un umeraş. Peretele din stânga este acoperit cu diplome, iar dedesubt se află pozele celor trei copii ai judecătorului. Paradoxal, biroul nu este acoperit de hârtii şi dosare prăfuite. „Piesa de rezistenţă“ este calculatorul. Pe masă se află doar câteva dosare, niciunul mai gros decât degetul mic.

Cazuri româneşti celebre la CEDO

DAN BRUMĂRESCU a fost primul român care şi-a redobândit proprietatea la CEDO. Este vorba de o casă naţionalizată în anul 1950. Procesul de la Curtea Europeană a durat un an, după ce, ani la rând, Brumărescu şi-a căutat dreptatea în ţară. CEDO a decis să-i acorde o despăgubire morală în valoare de 15.000 de dolari şi cheltuieli de judecată de circa de 2.000 de dolari.

CĂLIN MIRCEA POPESCU-NASTA a primit cea mai mare despăgubire în valoare de 915 mii de euro. Cazul l-a constituit un imobil naţionalizat (Str. Arhitect Ion Mincu din Bucureşti) care s-a aflat timp de 30 de ani în folosinţa Muzeului Naţional de Artă. Popescu-Nasta a depus plângerea în 1996, iar sentinţa a fost dată în ianuarie 2003. De remarcat că reclamantul a fost reprezentat la CEDO de avocatul Monica Macovei.

GHEORGHE RUIANU a sesizat CEDO în noiembrie 1998, pentru că nu era pusă în execuţie o hotărâre judecătorească definitivă, prin care se ordona demolarea unei construcţii ridicate abuziv pe terenul său. Curtea a decis ca statul român să-i plătească 10.000 de euro pentru prejudiciul material şi moral şi 1.000 de euro pentru cheltuieli de judecată. Decizia a fost dată în iunie 2003.

În luna mai, fondul de investiţii BROADHURST INVESTMENTS a dat în judecată statul român, solicitând 4,57 milioane de dolari, pentru prejudiciile suferite în urma transferului în patrimoniul public a unor active ale Oil Terminal, la care fondul este acţionar minoritar. Printr-o ordonanţă de urgenţă, Guvernul a transferat o parte din activele aflate în patrimoniul Oil Terminal în proprietate publică. Fondul deţine 9,95% din capitalul Oil Terminal. Procesul se află în derulare.