Rapacitatea si uratenia oamenilor „draguti”

pe Grace – interpretata de aceasta incredibila actrita, Nicole Kidman. Ea icepe sa-i ajute la mici treburi gospodaresti. in curind, fiecare locuitor gaseste sa-i dea ceva de munca, timpul trece, iar Grace ajunge sa munceasca fiecare minutel. Orasul devine din ce i ce mai opresiv. Casele nu au ziduri, decorul este un spatiu negru, pe care este trasat cu negru conturul caselor si spectatorul poate vedea tot ce se itimpla i comunitate. Ne sunt dezvaluite toate meschinariile, vicleniile si grosolani

pe Grace – interpretata de aceasta incredibila actrita, Nicole Kidman. Ea icepe sa-i ajute la mici treburi gospodaresti. in curind, fiecare locuitor gaseste sa-i dea ceva de munca, timpul trece, iar Grace ajunge sa munceasca fiecare minutel. Orasul devine din ce i ce mai opresiv. Casele nu au ziduri, decorul este un spatiu negru, pe care este trasat cu negru conturul caselor si spectatorul poate vedea tot ce se itimpla i comunitate. Ne sunt dezvaluite toate meschinariile, vicleniile si grosolaniile cetatenilor, o trimitere ironica la inventia americana a tele-realitatii. Fata icepe sa fie urita de unii, rivnita de altii, nu mai are nici un sustinator, este violata, tinuta prizoniera i oras, devine vulnerabila si supusa. Urmeaza crunta si neasteptata razbunare… Este un film bulversant, despre care s-a vorbit mult si care a fost interpretat de multi critici drept un „manifest antiamerican”. De altfel, regizorul Lars von Trier a declarat, imediat dupa lansarea filmului, ca s-a simtit nedreptatit de criticii americani, care i-au reprosat ca i „Dancer in the Dark” a vorbit despre America fara sa fi calcat pe-acolo. „Asta m-a iritat, din cite imi aduc aminte nici cei care au facut „Casablanca” nu au calcat vreodata i Maroc. Mi s-a parut nedrept din partea lor si atunci m-am hotarit sa fac nu un film, ci mai multe, situate i tara domnilor care m-au criticat.” Dar a adaugat: „Da, este un film despre Statele Unite, dar tot atit de bine poate fi despre orice orasel, aflat oriunde i lume.” Pe genericul de sfirsit al filmului se deruleaza imagini autentice cu victime ale Marii Depresiuni. Spectatorul este uimit la iceputul filmului sa descopere ca parca e mai mult teatru decit film, dar apoi este prins i angrenajele puse la cale de regizor, uita ca s-a dus la cinema si se simte de parca ar citi o carte foarte captivanta. Impresia este sustinuta de vocea din off, care povesteste filmul si de impartirea i noua capitole si un prolog.