„Prin anii ’40, două surori, Penelopa şi Marieta Valianatos, s-au căsătorit, amândouă: prima cu un unchi de-al meu (Dumitru Budu), cealaltă cu un unchi al Monei (Rene Miclescu). Aşa s-au apropiat familile, copii fiind stăteam şi ne jucam împreună… Viaţa ne-a separat, apoi, dar după vreo 20 de ani ne-am revazut şi, în 1972, ne-am căsătorit.

Familiile noastre (Ghyka şi Budu) au fost, în tot acest timp, prietene. Prin anii ’50, de fiecare dată când „mirosea” că riscă să fie arestat, socrul meu venea cu toata familia să locuiască la unul din unchii mei, în Vatra Luminoasă.”

De la Ghyka la Ghica

„Încă din anii ’50-’60, toată lumea voia să fugă din ţară, iar membrii marilor familii cu atât mai mult, întrucât, pe lângă faptul că pierduseră tot ce aveau (inclusiv mijloacele de subzistenţă) au avut de suportat şi persecuţiile politice pe motiv de poziţie în societate, nume şi istorie.

De exemplu, pentru că era unul dintre avocaţii celebri ai epocii şi purta numele acesta, Ioan Ghyka, tatăl Monei (socrul meu) a fost arestat de două ori, după care a trebuit să lucreze ca muncitor. Soţia mea nu putuse să se inscrie la facultate tot din cauza numelui, fiind astfel nevoită să urmeze o şcoală tehnică. Soacra mea, Adela Ghika (născută Miclescu) vindea din când în când câte o bijuterie pentru a obţine ceva bani. În privinţa numelui, „y” şi „k” erau considerate „burgheze”, motiv pentru care părinţii Monei au schimbat Ghyka în Ghica în încercarea de a fi mai puţin bătători la ochi.”

Franceza, obligatorie în familie

„Prin urmare, la momentul căsătoriei, amândoi aveam deja ideea de a părăsi ţara. De aceea, după naşterea copiilor, la noi în casă era obligatoriu să se vorbească franţuzeşte pentru a-i pregăti de plecare.

În 1979 am reuşit să plec în Algeria, pe post de cooperant ROMCONSULT, în 1980 am reuşit să îmi aduc la Alger soţia şi copiii, iar după câteva luni a putut să vinî „în vizită” şi soacra mea (era deja singură, soţul său murise în 1969).

Imediat după am plecat cu toţii în Elveţia, la Lausanne. În România am fost catalogaţi drept „fugiţi”, iar doi veri de-ai mei şi-au pierdut posturile din cauza mea. Am venit, deci, „cu trei valize, trei copii şi o soacră”, fără nicio cunoştinţă şi fără niciun un cont în vreuna din băncile elveţiene. Am muncit din greu, deci, ca să ne întreţinem toată famlia. Am reuşit să ne creştem bine copiii (acum au 37 de ani primul, respectiv 35 de ani cele două fete gemene), să urmeze o facultate şi să-şi facă o carieră. Şi suntem de două ori bunici.”

„Copiilor nu le-a prea plăcut în România”

„Dacă mai ţinem legătura cu România? De 30 de ani, Mona nu mai are în ţară decât două verişoare primare, iar eu am o soră şi câţiva veri, pe care îi vedem o dată la unu-doi ani. Iar copiii nostri, să fiu sincer, i-am dus de două ori în România şi nu prea le-a plăcut.

Nu îi judecăm, erau foarte mici când au părăsit ţara, iar până la 20 de ani nici nu s-a pus problema să o reviziteze. Acum, toată viaţa lor este aici. Chiar şi aşa, firma la care lucrează una dintre fete vrea să deschidă o reprezentanţă la Bucureşti şi ea a acceptat să fie şefă.

Nu pot să închei fără a face o remarcă cu privire la termenii „descendenţă” şi „titlu”. Descendenţa, prin tată sau mamă, pentru noi presupune o egalitate completă (de exemplu, toţi descendenţii Ghiculeştilor, deci şi copiii noştri (însă eu, evident, nu) pot spune că se trag din Ştefan cel Mare şi au dreptate).”

„Reguli care s-au cam uitat în România”

„Cu titlul de „Prince” este, însă, cu totul altceva. Acum, în România, unde te întorci dai peste un Prinţ. Nu intru în detalii, orice istoric sau genealogist profesional ştie că în România singurul titlu de prinţ l-a avut Ypsilanti. Domnitorii erau „Principe”, însă prin asimilare cu Occidentul li s-a spus „Prince”. Se poate accepta, deci, această titulatură, dar în ceea ce priveşte transmiterea sa mai departe… Iau ca exemplu familia noastră: Mona, descendentă directă (prin bărbaţi) a Principelui Grigore V Ghika Vodă, poate fi numită, cu adevărat, prinţesă. De fapt, putea. Căci, după regulile nobilimii occidentale, prin faptul că s-a măritat cu un „roturier” (ne-nobil, adică eu) şi-a pierdut titlul. Este o regulă care s-a cam uitat în România.”

Povestea Monei Budu-Ghyka a fost spusă reporterilor revistei „Capital” de către soţul său, Florian Budu.