Nu-l cunosc pe directorul Oltchim, dar sunt sigur că este un om cu multe calități. Trebuie să ai multe calități ca să reziști într-o poziție de conducere timp de două decenii, la cârma unei societăți care costă bugetul statului sume uriașe aproape an de an. Fără aceste calități nu poți să fii mereu ocolit de presă sau doar să primești onoarea de a ilustra o pagină de ziar cu zâmbetu-ți larg și coșurile de fum ale companiei tale pe fundal. Singura problemă o constituie faptul că multele calități intuite în frazele de mai sus nu sunt acelea care să aducă pe plus o societate comercială. Mai ales când aceasta arată pentru foarte mulți mai degrabă ca o pușculiță de folosit la nevoie – și se știe câtă nevoie de bani este mai mereu în România – decât ca o companie care să se extindă, să creeze locuri de muncă și să plătească din ce în ce mai mulți bani la bugetul de stat prin taxe și impozite.

Cazul Oltchim este un studiu exact al faptului că privatizările de pachete minoritare într-o societate rămasă în controlul statului nu funcționează. Mino­ritarii PetroCarboChem (PCC), acționari ai companiei vâlcene, publică de câțiva ani în aproape toată presa economică reclame în care formulează acuzații clare împotri­va managementului distinsului domn Roibu. Și nimeni nu pare să-i ia în seamă, mai puțin atunci când e cazul să fie scrise niște facturi pe numele companiei germane și să fie încasați niște bani. Materialul scris de colegul meu, Ciprian Mailat, încearcă să deslușească ițele unei istorii de aproape cinci ani, care tinde să fie cunoscută publicului de business drept „scandalul Oltchim“. Coincidență sau nu, exact de când PCC a devenit acționar la Oltchim, societatea s-a oprit din drumul către profitabilitate și a început din nou să producă pierderi uriașe an de an. Până în 2011, când prețul acțiunilor pe bursă a început un galop de sănătate, plecând de undeva de la 0,19 lei/acțiune până la o cotație de 2,13. Asta înseamnă o creștere de mai mult de 11 ori, performanță mai mult decât spectaculoasă pe orice ring bursier din lume.

S-au îndrăgostit brusc investitorii de domnul Roibu și planurile sale de restructurare? A crescut capitalul său de încredere în urma unor evenimente notabile care au scăpat ochilor iscoditori ai ziariștilor din presa economică? Ceva (s-o numim logică) mă împiedică să cred într-un asemenea scenariu. Mi se pare mai degrabă că nu doar situația societății conduse de veteranul director este cenușie, ci și viitorul său managerial. Deși nu ar fi exclus să-l regăsim curând pe listele de candidați ai unui partid politic. Oricare. În definitiv, după cum s-a desfășurat alternanța la putere, e clar că omul are relații cu toată lumea.