O teorie despre importanța Frontului de Vest în ultima conflagrație mondială

Orice carte despre Al Doilea Război Mondial amintește de existența unei confruntări gigantice între forțele naziste și cele sovietice, comuniste, începând cu data de 22 iunie 1941. Era o încleștare ideologică, pe viață și pe moarte, ambele tabere uitând cu desăvârșire de regulile unui conflict modern.

Istoriografia sovietică a insistat că pe vastele sectoare ale frontului terestru au fost obținute cele mai mari victorii, decisive pentru înfrângerea Wehrmacht-ului. A fost însă lansată teoria conform căreia lovitura de grație a fost dată de către forțele occidentale, dar se merge înainte pe tradițional. O teză repetată insistent devenind adevăr istoric pentru majoritatea specialiștilor, obișnuiți să repete ceea ce au învățat inițial prin facultate sau o poveste spusă de prestigioși savanți. Există totuși un autor care dă legitimitate teoriei noi și care ar trebui să devină un adevăr istoric. Acesta a scris la 3 noiembrie 1943 că Frontul de Vest, reprezentat de viitoarea debarcare anglo-americană, o să fie cea mai mare problemă a Germaniei naziste.

Primul semn era reprezentat déjà de deplasarea aliaților prin Italia, aeroporturile din sudul peninsulei fiind ideale pentru concentrarea aviației de bombardament strategic împotriva rafinăriilor românești. Autorul sublinia că Armata Roșie reprezintă un pericol, dar poate să fie ținută sub control prin retrageri pe poziții defensive succesive, dar forțele anglo – saxone puteau să lovească de la mică distanță centrele industriale esențiale pentru efortul de război. Se spunea chiar că acești centrii nervoși puteau să fie atinși mortal, ceea ce se vedea zilnic în urma raidurilor aeriene masive.

Chiar orașul Berlin era lovit periodic prin raiduri ce vizau fabricile de armament, dar bombele mai erau lansate și pentru slăbirea moralului populației, pentru terorizarea locuitorilor. 

Cine era autorul acestor considerații strategice? Era nimeni altul decât Adolf Hitler. Concentrarea de forțe umane și de tehnică de luptă spre vest a contribuit la ușurarea misiunii Armatei Roșii, la deschiderea drumului comunismului spre centrul Europei.

Au fost dirija spre Zidul Atlanticului, sistem de fortificații ce se întindea din Norvegia până la granița cu Spania, efective din ce în ce mai numeroase, armament automat, artilerie de toate calibrele, cele mai mari tunuri fiind cele navale de 380 și 406 mm. Navele principale ale Kriegsmarine erau dirijate tot spre vest. Noi și  noi divizii de tancuri se formau pe teritoriul Franței sau în Germania.

Cele mai bune unități de aviație erau folosite pentru a face față bombardierelor strategice ce începeau să fie însoțite de roiuri de avioane de vânătoare de tip Mustang și Thunderbolt. Erau departe vremurile în care piloții germane întâlneau aparate de zbor depășite. Acum aveau de înfruntat zi și noapte adevărate armate aeriene, inamicul lansând raiduri cu sute de bombardiere strategice.

Era absolut normal ca Hitler să scrie într-o directivă de război, Directiva nr. 51, că inamicul occidental poate să distrugă centrii nervoși ai Germaniei, inclusiv pe cel din România, adică marile rafinării din zona Prahova. Petrolul era sângele războiului și bombardierele aliate încercau să nimicească orice capacitae de producere a combustibilului esențial pentru blindate și avioane.