Istoria ne arată că există două tipuri de uniuni monetare care au supravieţuit cel mai mult, spune Gabriel Stein, director în cadrul Lombard Street Research, o companie londoneză de analiză economică. Prima categorie este cea în care "o balenă este legată de un peşte mic", aşa cum au fost Marea Britanie şi Irlanda (între 1920 şi 1970) sau Belgia şi Luxemburg (între 1920 şi 1990). A doua categorie face referire la cazurile în care entităţi de dimensiuni aproximativ egale formează o uniune fiscală, aşa cum au făcut Statele Unite ale Americii.

Dar zona euro nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii.

Rapoartele recente ale UBS cu privire la destrămarea fostelor monede comune au concluzionat că un astfel de scenariu în cazul euro ar avea costuri "atât de mari încât ar fi de neimaginat".
Conform analiştilor ING, destramarea completă a zonei euro ar duce la o contracţie economică de 9% la nivelul celor 17 state în primul an, în timp ce valoarea teoretică a fostei monede euro s-ar prăbuşi la 0,85 dolari. În plus, ING estimează că revenirea va fi mai dificilă în ţările puternice decât în statele de la periferie, din cauza pierderilor mai mari.

UBS a identificat patru trăsături-cheie în fragmentarea uniunilor monetare din trecut, inclusiv "scurgerea de capital de la acele părţi ale uniunii care sunt considerate slabe, spre cele considerate a fi puternice".

În situaţia actuală, această trăsătură se reflectă în orientarea pe piaţa obligaţiunilor guvernamentale, de la ţări precum Grecia sau Spania, către Germania. În plus, oamenii îşi retrag banii din băncile economiilor periferice, în special din Grecia, şi îi transferă în conturi bancare din alte economii ale zonei euro.

Pe de altă parte, au fost şi situaţii în care ruperea uniunii monetare nu a fost costisitoare. Un astfel de exemplu este separarea dintre Irlanda şi Marea Britanie în 1979. Cu toate acestea, costul destrămării unei uniuni este influenţat de momentul în care are loc: dacă se produce sau nu în perioadă de criză. În opinia economiştilor, recesiunea este cel mai prost moment în care poate avea loc o astfel de ruptură.

Spre deosebire de perspectivele pentru Europa, unele uniuni monetare din trecut s-au dizolvat după o ruptură în plan politic, şi nu înainte. Uniunea monetară austro-ungară s-a destrămat în 1919, după fragmentarea imperiului austro-ungar în urma Primului Război Mondial. De asemenea, zona rublei s-a destrămat în 1992-1993, după prăbuşirea Uniunii Sovietice.

Cazul austro-ungar oferă un exemplu de ceea ce economiştii UBS numesc cea de-a două trăsătură comună în destrămarea uniunilor monetare: guvernele văd în această ruptură o oportunitate de a creşte veniturile prin confiscarea bunurilor cetăţenilor. Succesorii câtorva state au silit conversia depozitelor peste o anumită limită în obligaţiuni.

O a treia trăsătură comună este că, de obicei, destrămările uniunilor monetare sunt însoţite de zile în care băncile nu lucrează şi un control al capitalului pentru a împiedica scurgerea acestuia. În contextul de acum, site-urile băncilor ar deveni nefuncţionale pe timpul trecerii la noua monedă.

Cea de-a patra şi ultima trăsătură comună în destrămarea uniunilor monetare este populaţia profund nemulţumită. "Circumstanţele economice în contextul unei astfel de prăbuşiri tind sa fie extrem de severe din cauza costurilor foarte ridicate, iar asta se traduce prin posibile revolte", mai spun analiştii UBS.

Vestea bună este că întâmplările din trecut nu sunt o garanţie pentru rezultatele viitoare, conchide Wall Street Journal.

Te-ar putea interesa și: