În lumea pe care o creăm cu repeziciune tot mai multe lucruri vor părea științifico-fantastice și tot mai puține vor semăna cu munca de azi. Curînd automobilele se vor conduce singure, încît vom avea nevoie de mai puțini șoferi de camion. Vom cupla Siri cu Watson și vom automatiza munca prestată de serviciile de relații cu clienții sau de personalul de depanare și diagnosticare. Deja îl luăm pe R2D2, îl vopsim portocaliu și-l punem la muncă, la căratul rafturilor prin depozite, încît va fi nevoie de mai puțini oameni care să cutreiere coridoarele.

De vreo 200 de ani încoace lumea spune ce vă spun eu, că ne pîndește epoca șomajului tehnologic, începînd cu luddiții, care zdrobeau mașinile de țesut în Anglia, acum două secole. Lumea se înșală. În țările dezvoltate economia reușește să le ofere aproape tuturor oamenilor locuri de muncă.
<iframe src="http://embed.ted.com/talks/lang/ro/andrew_mcafee_what_will_future_jobs_look_like.html" width="640" height="360" frameborder="0" scrolling="no" webkitAllowFullScreen mozallowfullscreen allowFullScreen></iframe>

Atunci apare întrebarea critică: de ce ar fi acum altfel, dacă chiar e altfel? Motivul pentru care e altfel e că, numai în ultimii ani, mașinile au început să manifeste calități pe care nu le-au mai avut niciodată: de a înțelege, vorbi, auzi, vedea, răspunde, scrie, iar calitățile lor se înmulțesc. De exemplu, roboții umanoizi mobili sînt încă foarte primitivi, dar sectorul de cercetare din Ministerul Apărării al SUA a lansat recent o competiție pentru a se ocupa de robotică, și dacă ne luăm după rezultatele anterioare această competiție va fi un succes. Din ce văd în jur îmi dau seama că nu e departe ziua cînd vom avea androizi care vor face o bună parte din ce facem noi acum. Creăm o lume în care va exista tot mai multă tehnologie și tot mai puține locuri de muncă. E o lume pe care Erik Brynjolfsson și cu mine o numim „noua epocă a mașinilor digitale”.

De reținut că avem motive de bucurie. E cea mai grozavă veste pentru economia actuală a planetei. În vești bune, concurența e slabă, nu? Iar economia poate fi optimistă în prezent din două motive principale. Mai întîi, progresul tehnologic ne permite să continuăm extraordinara ascensiune recentă în care producția crește în timp ce prețurile scad, iar volumul și calitatea sînt în continuă explozie. Unii cînd văd asta spun că ar fi materialism frivol, dar abordarea asta e exact pe dos. Asta-i abundență, care e tocmai ce vrem să ofere sistemul economic. Al doilea motiv de optimism adus de noua epocă e că, odată ce androizii ne preiau truda, noi nu va trebui să mai muncim, vom fi eliberați de trudă și chin.

Cînd vorbesc pe tema asta cu prietenii mei din Cambridge și Silicon Valey, ei îmi zic: „Grozav. Gata truda, gata chinul. Asta ne dă șansa de a imagina o societate cu totul diferită, o societate unde cei care creează, descoperă, realizează și inovează se întîlnesc cu sponsorii și finanțatorii să discute, să se delecteze, să-și comunice ideile, să se stimuleze unul pe altul.” O societate care seamănă mult cu o conferință TED. E mult adevăr în asta. Sub ochii noștri se produce o uimitoare înflorire. Într-o lume în care e aproape la fel de ușor să produci un obiect cît e să tipărești o hîrtie, noile posibilități sînt uimitoare. Cei care cîndva erau artizani și diletanți acum sînt creatori și le datorăm un număr imens de inovații. Iar artiștii care cîndva erau îngrădiți acum pot face lucruri care înainte erau cu totul imposibile. Trăim deci vremuri de mare înflorire, și privind în jur devin tot mai convins că această afirmație a fizicianului Freeman Dyson nu e deloc o hiperbolă. E o simplă constatare a faptelor. Sîntem în mijlocul unei perioade uluitoare.

    Astfel se ridică încă o mare întrebare: Ce-ar putea merge anapoda în noua epocă a mașinilor? Nu? Perfect, te distrezi, înflorești, te duci acasă. Ne vom lovi de două categorii de probleme spinoase pe măsură ce construim acest viitor.

Mai întîi probleme economice. Sînt rezumate frumos într-un schimb de replici, posibil inventat, dintre Henry Ford II și Walter Reuther, care conducea sindicatul muncitorilor din companie. Cei doi vizitau una din noile uzine moderne, cînd Ford îi zice în glumă lui Reuther: „Auzi, Walter, cum o să-i faci pe roboții ăștia să cotizeze la sindicat?” Iar Reuther îi răspunde: „Auzi, Henry, tu cum o să-i faci să cumpere mașini?”

Problema lui Reuther în istorioara asta e că e greu să dai de lucru într-o economie automatizată intens, iar asta se vede clar în statistici. În ultimele cîteva decenii cîștigurile de capital, adică profiturile firmelor, au tot crescut și au atins acum un maximum absolut. În schimb cîștigurile forței de muncă, adică totalul salariilor din economie, se află la un minimum absolut, îndreptîndu-se vertiginos în sensul opus.

Asta e clar rău pentru Reuther. Ar părea în favoarea lui Ford, dar de fapt nu e. Dacă vrei să vinzi cantități mari de bunuri relativ scumpe, ai nevoie de o clasă mijlocie numeroasă, stabilă și prosperă. În America avem așa ceva începînd de după război. Dar acum clasa mijlocie e în mare pericol. Avem multe statistici, repet una din ele: venitul mediu în America e în scădere în ultimii 15 ani și ne aflăm în pericolul de a cădea într-un cerc vicios în care inegalitatea și polarizarea continuă să crească în timp.

Problemele sociale care însoțesc această inegalitate merită atenție. Unele probleme sociale nu mă îngrijorează, precum cele înfățișate aici. Nu astea sînt problemele sociale care mă îngrijorează. Nu ducem lipsă de viziuni distopice despre ce va fi cînd mașinile vor căpăta conștiință, se vor răscula și vor organiza atacuri împotriva noastră. O să mă îngrijorez de asta în ziua cînd calculatorul meu va deveni conștient de imprimantă.

    Nu astea sînt problemele de care trebuie să ne îngrijorăm. Ca să vă spun ce fel de probleme sociale vor apărea în noua epocă a mașinilor, vreau să vă povestesc despre doi salariați americani reprezentativi. Și ca să fie cu totul reprezentativi hai să fie amîndoi bărbați albi. Primul e absolvent de facultate profesional, creativ, director, inginer, doctor, avocat sau ceva similar. Să-l botezăm „Ted”. E în pătura de sus a clasei mijlocii americane. Celălalt nu a făcut facultate și lucrează ca muncitor sau ca funcționar, face munca de jos din economie. Să-i zicem „Bill”.

Acum vreo 50 de ani Bill și Ted trăiau în condiții foarte asemănătoare. De exemplu, în 1960 probabil amîndoi lucrau cu normă întreagă, cel puțin 40 de ore pe săptămînă. Dar după cum a constatat sociologul Charles Murray, pe măsură ce se automatiza economia — prin 1960 firmele tocmai începeau să utilizeze calculatoare — pe măsură ce injectam tehnologia, automatizarea și digitalul în economie, soarta lui Bill și a lui Ted a început să difere mult. Între timp Ted a lucrat în continuare cu normă întreagă. Dar Bill nu. În multe cazuri Bill a ieșit de tot din economie, iar Ted foarte rar. În timp căsnicia lui Ted a rămas fericită. A lui Bill nu. Copiii lui Ted au fost crescuți de ambii părinți, în contrast evident cu ai lui Bill. În ce fel mai e marginalizat Bill în societate? A votat mai rar în alegerile prezidențiale, a intrat mult mai des la închisoare. Povestea tendințelor sociale nu e veselă și nu se văd semne de revenire. Tendințele apar indiferent de gruparea etnică sau demografică și de fapt se înrăutățesc într-atît încît există riscul că vor strivi pînă și progresul uimitor făcut prin mișcarea pentru drepturi civile.

Prietenii mei din Silicon Valley și de la Cambridge uită că ei sînt Ted. Au o viață plină și productivă de undei vin și avantajele, dar Bill are o viață foarte diferită. Ted și Bil ne demonstrează că Voltaire avea dreptate cînd spunea că munca aduce foloase, că ne protejează de trei mari rele: plictiseala, viciul și nevoia.

Atunci ce facem cu problemele?

Scenariul economic e surprinzător de clar și simplu, mai ales pe termen scurt. Roboții nu ne vor lua locurile de muncă în următorii doi ani, deci rămîn valabile lecțiile de economie elementară: încurajează întreprinzătorii, investește în infrastructură și ia măsuri ca învățămîntul să producă oameni cu calități corespunzătoare.

Dar pe termen lung, dacă ne îndreptăm spre o economie care folosește multă tehnologe și puțină muncă manuală – și asta facem – trebuie să avem în vedere cîteva intervenții mai profunde, ca de exemplu venitul minim garantat. Probabil asta vă neliniștește pe unii, pentru că ideea e asociată cu extrema stîngă și cu propuneri radicale de redistribuire a avuției. M-am documentat puțin asupra chestiunii și poate unii se vor liniști aflînd că ideea unui venit minim garantat net a fost susținută de socialiști vehemenți: Friedrich Hayek, Richard Nixon și Milton Friedman. Și dacă sînteți îngrijorați că o măsură ca venitul garantat ne-ar sufoca dorința de succes și motivația de a vrea mai mult, v-ar interesa să aflați că mobilitatea socială, cu care ne mîndrim mult în SUA, a ajuns mai mică decît în țările din nordul Europei, unde protecția socială e foarte generoasă. Așadar scenariul economic e simplu de fapt.

Cel social e mult mai problematic. Nu știu ce trebuie făcut ca Bill să-și dorească participarea și s-o continue toată viața.

Știu totuși că educația e foarte importantă. Am simțit asta pe pielea mea. Cîțiva ani am fost la o școală de tip Montessori, iar pedagogia de acolo m-a învățat că lumea este un loc interesant, iar rolul meu e s-o explorez. Școala s-a desființat în clasa a treia și am intrat în sistemul școlar public. Parcă fusesem trimis în Gulag! Privind înapoi îmi dau seama că scopul era să fiu pregătit ca funcționar sau muncitor, dar atunci mi se părea că scopul e să accept, din plictiseală, ce se întîmplă în jur. Așa ceva nu se mai poate. Nu se poate să tot producem oameni ca Bill.

Dar vedem lăstarele speranței de mai bine. Vedem ce impact profund are tehnologia în școală, cum atrage lumea, de la cei mai mici învățăcei pînă la cei mai bătrîni. Auzim voci remarcabile din economie care ne spun că trebuie să regîndim cîteva repere de care ne-am atașat. Vedem eforturi serioase, susținute, bazate pe date, de a înțelege cum să intervenim în comunitățile cu multe necazuri.

Avem deci promițătoarele lăstare. N-am de gînd să susțin că e suficient ce avem. Ne stau în față probleme grele. Un exemplu: circa 5 milioane de americani sînt șomeri de cel puțin 6 luni. Nu le vom rezolva problema trimițîndu-i la o școală Montessori. Marea mea grijă e că lumea pe care o creăm va dispune de tehnologii sclipitoare înglobate într-o societate dărăpănată, sprijinite de o economie care produce inegalitate în loc de șansă.

Dar de fapt nu cred că asta vom face. Cred că vom face ceva mult mai bun dintr-un motiv foarte simplu: faptele devin cunoscute. Realitățile noii epoci digitale și schimbarea economiei devin tot mai cunoscute. Ca să accelerăm procesul am putea, de exemplu, să-i punem pe cei mai buni economiști și factori de decizie să joace „Jeopardy!” împotriva lui Watson. Am putea trimite membrii Congresului să meargă cu mașini autonome. Dacă perseverăm în direcția asta vom conștientiza că lucrurile se vor schimba. Atunci ne vom pune în mișcare. Nici nu-mi trece prin minte că nu mai știm cum se rezolvă problemele grele sau că am devenit prea apatici sau nepăsători ca măcar să încercăm.

La început am citat din doi iscusiți ai cuvintelor despărțiți de un ocean și un secol. Voi încheia cu cuvintele a doi politicieni la fel de îndepărtați.

Winston Churchill ne-a vizitat la MIT în 1949 și a spus: „Pentru a aduce masele largi de oameni de peste tot la masa abundenței trebuie dezvoltate neobosit toate mijloacele de producție industrială.”

Abraham Lincoln și-a dat seama că mai trebuie un ingredient. A spus: „Am mare încredere în oameni. Dacă li se dă adevărul, li se poate încredința depășirea oricărei crize naționale. Esențialul e să li se dea adevărul gol-goluț.”

Vreau să vă las cu un gînd optimist, ideea importantă este că adevărul gol-goluț al epocii digitale devine tot mai limpede și am mare încredere că ne va fi de folos în a trasa bine drumul spre economia provocatoare dar abundentă pe care o creăm.