Necesitatea existenței industriei grele

Dacă stai să asculți ce mai vorbesc oamenii pe la colț de stradă sau ceea ce le inoculează tinerilor, poți să afli repede că era mai bine în comunista eră, că atunci erau locuri de muncă și statul oferea locuințe tuturor muncitorilor.

Era un fel de paradis terestru în lagărul socialist. Erau falnice fabricile cu coșuri fumegânde și șiruri de autobuze aduceau angajații chiar și în trei schimburi.

Astăzi sunt în ruină mândrele combinate de odinioară și românii au plecat unde au văzut cu ochii. Nu este bine ceea ce au făcut politicienii actuali, doar niște hoți ordinari. Masele au idei simple și toți conducătorii țării sunt incluși în aceeași categorie.

Istoria a consemnat că regimul comunist a investit masiv în industria grea și ramura metalurgică s-a bucurat de atenția deosebită a conducerii de partid și de stat. Banii țării au fost dirijați inițial spre capacitățile de producție de la Hunedoara și Reșița, dar acestea erau prea mici în raport cu planurile mărețe ale grupării politice unice.

Au apărut apoi giganții de la Galați, Călărași și Târgoviște. Un alt metal interesant se obținea la Slatina, aluminiul necesitând un uriaș consum de energie electrică. Era foarte bine să ai lingouri metalice pe care să le transformi apoi în diferite mașini cât mai mari și mai scumpe.

Acesta este un adevărat vis al economiștilor și al muncitorilor, dar nivelul de trai din tot lagărul socialist n-a vrut să crească peste cel din lumea capitalistă. Dimpotrivă. S-a ajuns la mâncarea pe cartelă ca-n vreme de război.

Oare de ce? Explicația este una foarte simplă: regimul comunist se înarma dincolo de limitele raționalului. Adevărul este că după 1975 s-a intensificat producția militară, metalul de calitate fiind înghițit de lacoma industrie de război. Să dăm acum doar câteva exemple despre ceea ce se asambla în România socialistă.

Primul model de tun a fost cel antitanc de calibrul 100 mm, sistem artileristic ce era util și pentru sprijinirea infanteriei. Totuși, puterea de foc îi era limitată și conducerea de la București a cerut ceva și mai performant.

Arsenalul a început să livreze tunuri de calibrul 130 mm, arme cu cea mai mare bătaie din istoria armatei, ideale pentru contracararea artileriei inamice. Au apărut și obuziere de 152 mm, excelente pentru distrugerea fortificațiilor de campanie.

Infanteria a primit aruncătoare de calibrul 120 mm, bombele de aruncător fiind temute de orice militar prin puterea suflului și prin schijele ucigătoare. Au intrat în producție și lansatoare de rachete montate pe camioane, dispozitive de luptă ce puteau satura o mare suprafață de teren cu încărcături explozive.

Se poate spune că aceste arme erau pentru apărare împotriva Uniunii Sovietice și pentru protejarea patriei socialiste de orice invadator. Absolut fals! Modelele proiectate sau fabricate în România erau variante ale tehnicii comuniste de luptă și copiau direct sau prin intermediul Chinei modele sovietice de guri de foc.

Au fost produse fix în perioada în care românii stăteau la coadă pentru orice și n-a contat suferințele maselor populare. A crescut mortalitatea după 1975. Și ce dacă! Fabricile de armament duduiau.

La fel se întâmpla în tot lagărul socialist în așteptarea războiului cu lumea capitalistă. N-ar fi contat numărul de victime și un mic exemplu este acum conflictul din Ucraina. Ar fi trebuit să fie toată lumea ocupată în urma unui conflict planetar.