Desi cheltuiesc mai bine de jumatate din venituri pe mancare, romanii nu au finantat dezvoltarea industriei alimentare indigene, cu rare exceptii. Pe de o parte, alcoolul distilat prin beciuri si soproane. Pe de alta, berea fabricata de companii ilustre ori uleiul de floarea-soarelui, printre putinele sectoare in care totul a fost adus la nivel competitiv: tehnologie, calitate, ambalaj, marketing.
Ceea ce a dus la fund tot restul industriei alimentare a fost dezastrul din agricultura, cuplat cu seria consecventa de politici contraproductive. „Noi facem sucuri de fructe cel putin la fel de naturale ca Parmalat, dar cu linii de imbuteliere din alta epoca”, sustine vicepresedintele Federatiei Sindicatelor din Industria Alimentara, Dragos Frumosu. Niciodata echipate cu tehnologie performanta, marea majoritate a fabricilor de conserve s-au inchis, inainte de a putea fi trecute in proprietatea unor investitori particulari. Din cauza faptului ca aveau arondat teren agricol (circa 19.000 ha), ele se gasesc in aceeasi situatie ingrata ca si IAS-urile, ceea ce a blocat privatizarea lor. Cele inca aflate in functiune (Buftea, Calarasi, Giurgiu, Constanta) sunt grav afectate de importurile subevaluate in vama. „DGV s-a opus intotdeauna stabilirii unor preturi de referinta pentru taxarea acestor produse la intrarea in tara, invocand ratiuni inalte de politici comerciale”, aminteste dl Viaceslav Beliovschi, presedintele Federatiei Patronale Romane din Industria Alimentara. Situatia este mai mult sau mai putin asemanatoare si pentru restul ramurii.
Zootehnie de cotet, animale prost crescute
Efectivele de porcine, ca si distributia acestora, ilustreaza perfect o zootehnie de subzistenta: cinci milioane de capete, dintre care patru cincimi se afla in cotetele populatiei. La un randament de 75-80% la procesare, carcasele de import sunt preferate porcului national (cu doar 68% randament), care mai detine doar o treime din piata, dupa coliziunea cu spatiul CEFTA, in 1998-99. Fabricile de preparate, acum irevocabil rupte de lantul economic intern, rezista cu greu importurilor de parizer in care colagenul reprezinta 60-90%.
Cultura pretentioasa, sfecla de zahar a devenit nerentabila pentru producatori. Din cele 200.000 ha cultivate altadata cu sfecla de zahar, au mai ramas doar 30.000, plantatiile din sudul tarii disparand cu desavarsire. Subventionarea a 30% din costuri, promisa in 2000, a ramas o simpla vorba. Fabricile s-au limitat la procesarea zaharului brut importat din America de Sud, prelucrarea sfeclei indigene ramanand cu 9% din productia totala.
Industria laptelui a fost rapusa de un exploziv cu substanta binara: mecanisme ineficiente de achizitie si o politica sectoriala mioapa. Au supravietuit doar noile fabricute; mai vechile capacitati s-au restrans ori au fost oprite, ultima fiind Miorita, din Capitala. „Peste tot in lume, explica dl Beliovschi, laptele se colecteaza si se prelucreaza masiv in lunile de vara, iar produsele se stocheaza pentru tot restul anului. La noi, acest lucru nu mai este posibil, din cauza costurilor foarte ridicate ale refrigerarii, generate de tarifele pentru energia electrica. La care se adauga obsesia lichidarii stocurilor. Cand am incercat, anul trecut, sa-l conving pe ministrul Ioan Muresan ca acesta este specificul sectorului, dansul mi-a replicat ca stocurile industriale trebuie lichidate, dandu-mi ca exemplu nu stiu de fabrica de masini de cusut.”
Uleiul si berea sunt pe linia de plutire
Productia de ulei a beneficiat de ceea ce le-a lipsit mai tuturor celorlalte – o privatizare rapida si materie prima din resurse interne. Dar, in ultimii ani, deschiderea pietei prin acordurile de liber schimb a scos la iveala punctele slabe: samanta romaneasca de floarea-soarelui este putin cam scumpa (recolte de circa 1.000 kg/ha, fata de dublu in tarile europene, la costuri de productie aproximativ egale) si slab subventionata de stat. Motiv pentru care, in competitia cu marcile unguresti, uleiul romanesc a inceput sa gafaie: este la fel de bun, dar ceva mai piperat (la pret).
Povestea berii romanesti, inceputa, paradoxal, cu falimentul celei mai moderne investitii in domeniu – fabrica de la Chitila – este pilda perfecta pentru modul in care, pe o piata functionala, incasarile pot fi maxime chiar si atunci cand cererea este lesinata de foame. Cu industria berii, care a atins plafonul din 1999 si nu exporta, industria alimentara puncteaza superb la impresia artistica, ratand in schimb toate probele tehnice.
Daca exporturile agroalimentare mai pot fi relansate, aceasta se poate intampla in urmatorii cativa ani sau niciodata. Pentru ca negocierea dosarului agricol cu UE se va solda, foarte probabil, cu limitarea severa a exporturilor pentru care Romania nu are resurse proprii de materii prime. Altfel spus, exporturile vor fi dictate de nivelul productiei agricole actuale si de nivelul cererii interne, atat cat va mai putea ea sa creasca in viitor. Cat despre export, numai de bine, asa cum se cuvine sa vorbim despre cei disparuti dintre noi.