Este vorba despre dividendele de dezvoltare pe care le încasează acum ca răsplată pentru creşterea competitivităţii economiei germane, care, în mare, a fost rezultatul unor creşteri reale aproape inexistente ale salariilor în anii precedenţi.
Însă nu acelaşi lucru se întâmplă în celelalte ţări din zona euro şi mai ales în cele din sud, inclusiv în Franţa, care se prea poate să împartă cu Germania aceeaşi monedă, însă nu şi aceleaşi nelinişti.
Măsurile dure cu scopul convergenţei bugetare cu nordul creează condiţii ideale pentru menţinerea recesiunii şi a stagnării economice (în cel mai bun caz) pentru încă mulţi ani. Încetinirea activităţii economice acutizează şi problema explozivă a şomajului, iar numărul şomerilor depăşeşte deja 17 milioane în zona euro. Iar când şomajul creşte, salariile scad.
În acest peisaj de contradicţii intense, preşedintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, încearcă să echilibreze mergând în două luntre în acelaşi timp. Lui i se cere să aplice o politică monetară unitară în 17 economii cu caracteristici diferite şi cu interese divergente. Pe de o parte, trebuie să menţină scăzute dobânzile pentru euro pentru a facilita ieşirea din recesiune a majorităţii economiilor din zona euro şi pe de altă parte trebuie să le majoreze pentru a controla inflaţia în Germania.
Preşedintele băncii federale a Germaniei, Jens Weidmann, a criticat în mod deschis "măsurile neortodoxe" adoptate de BCE, reflectând obsesiile compatrioţilor săi cu privire la stabilitatea monetară şi menţinerea inflaţiei la niveluri scăzute.
Unii analişti ai pieţelor sunt deja de acord că apelurile continue ale Germaniei cu privire la o cât mai rapidă întoarcere pe calea "ortodoxiei monetare" nu numai că nu îi liniştesc pe investitori, ci şi reanimă îngrijorările cu privire la extinderea crizei spre ţări mai mari precum Spania şi Italia. Ultima licitaţie cu titluri spaniole (la care Madridul a atras capitaluri mai puţine decât cele preconizate şi cu o dobândă mai mare), a fost pur şi simplu confirmarea acestor temeri.
Edificator este articolul publicat joia trecută de Bloomberg. Redactorii agenţiei americane trag semnalul de alarmă către BCE cerându-i să-şi asume rolul de "creditor de ultimă instanţă" cu scopul contracarării riscului prăbuşirii economiei spaniole. "Dacă acest lucru nu se va întâmpla imediat, atunci dezastrul care va urma va face ca criza greacă să pară o jucărie", a precizat în acest sens Bloomberg.
Dacă însă în afara Germaniei punctele de vedere ale lui Weidmann sună ca fiind extreme, în interiorul graniţelor germane ele reprezintă tendinţa dominantă. Chiar şi ziarul «Suddeutsche Zeitung», cu devieri spre centru-stânga, scria recent că politica urmată de Draghi "pune în pericol banii contribuabililor".
Analişti economici reputaţi ai ţării, precum şeful Centrului pentru Cercetări Ifo Hans-Werner Sinn şi economistul Institutului Kiel Joachim Scheide repetă cu fiecare ocazie că îndepărtarea treptată a BCE de la stabilitatea monetară incumbă riscuri pentru ansamblul zonei euro. Este însă cu adevărat inflaţia riscul major pentru zona euro? Ultimele date arată că chiar şi în Germania indicele preţurilor de consum "aleargă" cu un ritm de 2,1%, adică se află foarte aproape de nivelul de 2% care este obiectivul BCE. Îngrijorarea cu privire la o eventuală "deraiere" a preţurilor în economia germană este justificată numai de ultimele majorări ale salariilor pe care angajaţii urmează să le primească în tranşe până la sfârşitul lui 2013.
În efortul de a acorda numai un mic "dividend social" către salariaţi pentru participarea lor la "minunea economică" din ultimul deceniu, guvernul federal riscă cu adevărat să iasă din obiectivul stabilităţii monetare şi economice. Aceasta, fie şi numai ca o ipoteză, este suficientă ca să trezească "negre amintiri" germanilor care au corelat (în mod întemeiat sau nu) inflaţia galopantă din interbelic cu ascensiunea nazismului.

Returnarea profiturilor

Potrivit datelor Serviciului de Statistică al ţării (Destatis), în 2011 creşterea nominală a fost de 3,4%, însă cea mai mare parte a fost absorbită de inflaţie (2,3%). Similară este imaginea şi pentru 2010, când creşterea reală a ajuns la numai 1,5%. În aceeaşi perioadă de doi ani (2010-2011), ritmul de creştere a PIB a ajuns cumulat la 6,5%, în timp ce pentru "locomotiva" economiei germane, producţia industrială, ritmul de dezvoltare a depăşit 20%. După cum precizează Destatis, chiar şi creşterea neînsemnată a salariilor reale reprezintă în parte o înşelăciune statistică deoarece sunt calculate în această creştere primele pe care le primesc în special cadrele cu funcţie înaltă şi medie din conducerea întreprinderilor. În realitate, dumpingul salariilor germane după 2005 a permis Germaniei să scadă costul de producţie şi toate preţurile, ducând însă o dată cu ea la niveluri scăzute şi cererea internă. În aceeaşi perioadă companiile germane au înregistrat profituri-record direcţionând cea mai mare parte din exporturile lor către ţările europene. Iar acum vine rândul ca o parte din aceste profituri să fie întoarse către salariaţi.
SURSA: Rador