din partea natiunilor puternic dezvoltate, intampinand probleme similare cu cele ale Romaniei, Spania este un bun studiu de caz despre ce ne-ar putea rezerva viitorul.
Sase ani pe tusa Uniunii Europene si inca un stagiu prealabil de doi ani, suspiciune din partea Frantei, sacrificii nationale enorme, rabdarea populatiei greu pusa la incercare. Suna cunoscut? Nu, nu este vorba despre Romania, este experienta Spaniei
Regimul dictatorial al generalului Franco a exclus in anii ”70 Spania din cartile Comunitatii Economice Europene. Un acord comercial preferential cu cele noua tari reunite sub palaria CEE i-a dat insa posibilitatea sa tureze la maxim motoarele economiei, astfel ca anul 1976 este considerat linia de start a cresterii economice intensive. La doi ani dupa moartea lui Franco, in 1977, Spania si-a exprimat dorinta de a adera la Comunitatea Europeana (devenita in 1992 Uniunea Europeana). Indeplinea criteriile absolut obligatorii la acea vreme: institutii democratice si apartenenta la continentul european. Doi ani mai tarziu a inceput negocierile de aderare. Din club faceau parte la acea vreme Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Irlanda, Marea Britanie si Danemarca. De bunavointa acestora depindea succesul aderarii. Pozitia Frantei s-a dovedit a fi un hop greu de trecut. Guvernului de la Paris nu-i suradea deloc concurenta pe care agricultorii spanioli urmau sa o faca celor francezi, acestia din urma fiind extrem de bine protejati prin subventii la care saracii din sudul continentului nici nu visau. O alta ingrijorare exprimata de Franta era si apartenenta Spaniei la Alianta Nord-Atlantica, privita la acea vreme cu cea mai mare suspiciune.
Negocierile au durat sase ani. sase ani grei pentru clasa politica, dar mai ales pentru popor. „Opinia publica in Spania ii acuza pe negociatori ca lucreaza prost, ca cedeaza prea mult in fata UE, ca nu lupta suficient”, isi aminteste Excelenta Sa Jorge Fuentes Vilallonga, ambasadorul spaniol cu insarcinari speciale pentru extinderea Uniunii Europene. Inventariind costurile piperate ale aderarii, Jorge Fuentes Vilallonga ni le-a expus pe scurt: „A trebuit sa acceptam zece ani de tranzitie pentru pescariile noastre, reducerea preturilor la legumele noastre, sapte ani de tranzitie pentru plecarea muncitorilor nostri in strainatate pentru a putea lucra pe piata europeana”. Poporul spaniol si-a criticat dur conducatorii, entuziasmul general vizavi de aderare fiind cu mult sub cel al romanilor. Poate si pentru ca reformele au fost teribile pentru omul de rand. Au ramas pe drumuri 75 de mii de agricultori, industria siderurgica a disponibilizat 600 de mii de oameni. In limbajul indicatorilor macroeconomici, transformarea s-ar putea traduce prin scaderea ponderii angajatilor in agricultura de la 30%, in anii ”80, la 7% in anii ”90. In ceea ce priveste industria, diminuarea de personal a fost de 20 de procente. In linii mari, acesta este drumul pe care ar trebui sa-l urmeze si Romania. Guvernul si-a fixat ca obiectiv reducerea fortei de munca angajata in agricultura de la 40% la 5%, iar cea din industrie cu circa 30%. Singura diferenta intre cele doua cazuri este aceea ca Spania si-a dezvoltat intensiv industria serviciilor turistice de calitate, absorbind astfel o mare parte din forta de munca, in timp ce Romania nu are cu ce se lauda.

Nivelul de trai al „saracilor” Europei, cum sunt considerati spaniolii, este mult deasupra celui al romanilor, saracii Estului

– Spaniolul obisnuit castiga 14,22 euro/luna. Romanul de rand numai 1,51 euro/luna.
– Numarul posturilor telefonice fixe instalate in Spania este 421/1.000 de locuitori. In Romania, doar 180 de locuitori din 1.000 au telefon fix.
– 609 spanioli din 1.000 au telefon mobil. Romanii, innebuniti si ei dupa mobile, nu si le prea permit: 162 din 1.000 au asa ceva.
– Cheltuielile cu sistemul de sanatate sunt mai mari in Spania. Statul aloca sanatatii 5,4% din PIB, sistemul privat contribuie cu 1,6%. Fiecarui spaniol ii revin, in medie, servicii medicale anuale gratuite in valoare de 1.043 de dolari. Comparata cu valoarea asistentei medicale gratuite de care beneficiaza un roman, respectiv 8,6 dolari/luna, suma este colosala. Statul aloca sistemului sanitar 3,8% din PIB, sectorul privat 1,5%.

Nu este deci surprinzator optimismul cu care spaniolii privesc existenta
– 87% din ei se declara multumiti cu traiul zilnic pe care il duc. Conationalii nostri multumiti de conditiile de existenta sunt simtitor mai putini, doar 40%.
– Viitorul nu reprezinta motiv de ingrijorare in Spania: 47% din populatie considera ca in cinci ani situatia economica si sociala va evolua pozitiv, iar 47% crede ca va ramane neschimbata. Procentul celor pesimisti vizavi de ce le rezerva viitorul este 5%.
Cand vine vorba despre traiul lor peste cinci ani, romanii sunt mai rezervati: 41% cred ca se va imbunatati, 27% ca va ramane identic cu cel de astazi (de care nu sunt deloc multumiti), 18% sunt convinsi ca va fi mai rau.

Neavand griji zilnice identice, nu au nici aceleasi probleme
– Romanii se tem mai ales de cresterea preturilor (40%) si de somaj (34%). Principala ingrijorare a spaniolilor este terorismul international (52%).

Indicatorii economici plaseaza cele doua tari pe pozitii diferite
– Inflatia este de 14% in Romania, iar speranta guvernantilor este aceea de a o cobori la 5-6% in 2007. Momentul aderarii a prins Spania cu o inflatie de 8%. In 2002, an considerat destul de prost pentru economie, inflatia a fost de 3%.
– Crezand pe cuvant statisticile oficiale, somajul romanesc este mai redus decat cel spaniol, 9% fata de 14,1%.
– Investitorii straini acorda mai multa incredere Spaniei (21 de miliarde de dolari investitii straine in 2002) decat Romaniei (1,1 miliarde de dolari in acelasi an).