Un celebru biolog britanic descrie apariţia şi evoluţia vieţii pe Pământ

Dacă ar avea parte de atenţia meritată, cărţile britanicului Richard Dawkins, care încep să fie traduse şi la noi într-un ritm din ce în ce mai alert, ar trebui să provoace, teoretic, nişte cutremure.

De ani buni de zile, Dawkins, profesor la catedra de Înţelegere Publică a Ştiinţei la Universitatea Oxford, este considerat cea mai puternică voce antireligioasă de pe Vechiul Continent. Acest distins biolog şi etolog (adică specialist în comportamentul animalelor) este, în patria sa, inamicul numărul unu al Bisericii Anglicane. În acest an, Dawkins a fost inclus şi pe lista celor mai influente 100 de personalităţi din întreaga lume de către revista „Time“.
Cel mai recent volum al lui Dawkins tradus în România, „Un râu pornit din Eden“, este, în aparenţă, doar o prezentare sintetică a apariţiei vieţii pe Pământ – şi, în general, a condiţiilor care ar putea face posibilă viaţa, inclusiv pe alte planete din Univers. Ceea ce se observă însă doar în subtext este atacul împotriva concepţiilor religioase referitoare la apariţia vieţii şi a omului pe Pământ. În mod explicit, Dawkins lansează această ofensivă abia în capitolele III şi IV; dar întreaga sa analiză se menţine permanent în limitele argumentelor ştiinţei, ceea ce scoate de la bun început din discuţie orice eventuale argumente de ordin teologic. Asta ca să nu mai vorbim de aluzia cât se poate de transparentă la Edenul biblic, care, în contextul unei cărţi a lui Dawkins, e o ironie deloc deghizată…

Cele cinci capitole ale cărţii acoperă, sintetic, esenţa teoriilor biologului – de la „râul“ genetic (o metaforă a transmiterii peste generaţii a genomului uman), la retrasarea, mergând spre trecut, a originilor speciei noastre, urmărind acel unic strămoş comun, până la analiza modalităţilor de adaptare graduală la mediu a organismelor vii, lipsa de sens a evoluţiei şi, în final, la condiţiile care fac în general posibilă apariţia vieţii.
De departe, cele mai interesante capitole (într-o carte care se citeşte pe nerăsuflate!) sunt cele care se referă la adaptarea la mediu – al treilea – şi sensul evoluţiei (al patrulea). În special acesta din urmă, care foloseşte, atenţie, argumente împrumutate, prin extensie, din economie, este demn de citit cu creionul în mână.

Atunci când Dawkins vorbeşte despre adaptarea la mediu, el atacă unul dintre argumentele cele mai des folosite de susţinătorii creaţionismului, şi anume aşa-numita „complexitate ireductibilă“. În esenţă, creaţioniştii afirmă că organe precum ochiul nu ar fi putut evolua din ceva mai primitiv, deoarece acesta nu îndeplineşte funcţiile decât atunci când este deja format. Dimpotrivă, Dawkins demonstrează că în regnul animal au existat până acum cel puţin 40 de căi evolutive diferite pentru acest organ. Argumentul cel mai puternic este furnizat de adaptarea graduală la mediu a unor organe primitive fotosensibile; simplu spus, un ochi primitiv serveşte mai bine pentru a supravieţui şi a învinge selecţia naturală decât niciunul.
Încă şi mai incitant este capitolul al patrulea, „Funcţia de utilitate a divinităţii“, în care autorul atinge o veche problemă filosofică: sensul vieţii. Ei bine, din perspectiva unui evoluţionist ca Dawkins, aceasta este o întrebare lipsită de sens: evoluţia nu are un sens definit, o „ţintă finală“. Singurul sens care poate fi identificat în curgerea vieţii, a „râului pornit din Eden“, este auto-replicarea la infinit, peste sute sau mii de generaţii, a genelor. Funcţia de utilitate a genelor, spune biologul, este pur şi simplu de a-şi maximiza şansele de a se autocopia şi de a se transmite astfel generaţiei următoare de organisme-gazdă. Indiferenţa naturii e o perspectivă destul de sumbră pentru un credincios, dar concluziile lui Dawkins sunt greu de ignorat – la fel ca şi această carte minunată.