„O să venim mâine cu molotoave şi o să vă dăm foc la ţară!“, striga unul cu voce răguşită, ca după un sfert de vodcă. De parcă ţara era a altcuiva… Am văzut totul cu ochii mei. De la balconul personal (locuiesc exact în Piaţa Unirii), totul se vedea foarte clar: grupurile izolate de tineri violenţi, mulţimea de gură-cască, laşitatea poliţiştilor, lipsa de organizare a jandarmilor. Am privit şi am înţeles de ce. Nu pentru Raed Arafat, nici pentru SMURD, necum pentru Ponta, Antonescu sau Mazăre. Oamenii nu au ieşit în stradă pentru ceva anume. Au ieşit fiindcă habar nu aveau ce altceva ar mai putea să facă. Fiindcă au stat ascunşi în propriul apartament de bloc de când costa sub cinci mii de dolari până când a ajuns la peste 100.000 de euro, iar acum scade încontinuu, odată cu iluzia bogăţiei, precum se scurge viaţa dintr-un muribund.
Ţara asta nu mai este a lor. Nu le mai aparţine oamenilor care o populează. Este a altora. Şi oamenii vor să o omoare precum un iubit gelos pe amanta care fuge cu altul. Cum altfel să interpretezi faptul că oamenii stau în stradă şi fluieră, şi agită pancarte fără să ceară nimic concret?
Anul 2012 va fi foarte greu din punct de vedere economic. Iar România se află într-o situaţie în care – blestem sau binecuvântare, nu se ştie încă – trebuie să-şi ia soarta în propriile ei mâini. Nu e nimic de aşteptat de la alţii. Nu vor veni americanii, nici nemţii, nici chinezii, nici turcii să ne rezolve problemele. Nici măcar ruşii nu mai au grija noastră. Nici fostele ţări comuniste cu care ne simţeam tovarăşi de suferinţă. Suntem pe cont propriu. Trăim din ceea ce producem noi înşine. Depindem de propria noastră piaţă de desfacere, de propria noastră comunitate, de propriii noştri capitalişti. Nu mai avem pe cine jecmăni. Nici pe cine da vina pentru că o ducem prost. Pe termen scurt şi mediu, nimănui nu-i pasă de România. Poate doar românilor, dar nici aceia nu sunt convinşi, de vreme ce unii se gândesc să-i dea foc.
Problema cea mare a protestelor din ultimele zile este că nu au un rost. Un plan. O listă de revendicări concrete. Iar problemele din economie şi datoriile nu dispar în urma unor proteste de stradă. Dimpotrivă, se adâncesc pe zi de huiduială ce trece. Grecii nu au înţeles asta şi plătesc scump. Vor plăti scump trei generaţii de acum înainte faptul că le-a plăcut huzurul, că nu au vrut să plătească taxe şi că au crezut că luxul se poate obţine din trei pietre cu poveste şi câteva livezi de măslini.
Portughezii sunt şi ei abandonaţi la capătul vestic al Europei, fără alte şanse de revenire decât fotbalul, eternul prieten al latinilor săraci şi leneşi. Nu vedem că aşa ceva ne aşteaptă şi pe noi dacă nu ne trezim la timp? Poate că trebuie să ardă ceva ca să se construiască ceva nou. Poate că e nevoie de o revoluţie. Eu, unul, nu cred însă că distrugerea va face altceva decât să ne arunce în izolare şi sărăcie. Poate că ar trebui să ne ocupăm mai bine cu revoluţia sinelui şi a propriului cerc de prieteni şi cunoştinţe. Să ne plătim taxele, să nu dăm şpagă, să nu depăşim coloane de maşini pe linia de tramvai. Şi, nu în ultimul rând, să ne împăcăm cu ideea că la serviciu mergem ca să muncim. Am ridicat deja prea sus ştacheta?
claudiu Șerban, redactor-șef