Pe scurt, in anul 2000 se semneaza un contract intre Romania, Consiliul General al Municipiului Bucuresti si Banca Europeana de Investitii pentru un credit de 110 milioane de dolari destinat realizarii a cinci proiecte in Bucuresti: contorizarea apartamentelor pentru consumul de gaz si apa, reabilitarea unor drumuri, construirea unei parcari la Gara de Nord, construirea unui pasaj la Podul Basarab si modernizarea tramvaielor. Statul roman urma sa contribuie cu 110 milioane de dolari, astfel ca cele cinci proiecte totalizeaza 220 milioane de dolari. Intelegerea a fost parafata prin lege, la sfarsitul anului 2001. Toate aceste amanunte sunt necesare pentru a intelege ca respectivul contract a parcurs toate etapele legale de aprobare, ca toate autoritatile romane au stiut si au fost de acord cu cele cinci proiecte, proiecte care fac parte din acelasi contract si, deci, au fost aprobate la pachet.

Masura in care Capitala are sau nu nevoie de ele reprezinta subiectul unei alte discutii. Important este faptul ca, in ciuda declaratiilor oficiale ale consilierilor Primariei (in paranteza fie spus, afirmatiile consilierului Doru Giugula arata ca acesta nici macar nu a citit contractul de imprumut) sau chiar ale unor demnitari ai puterii, se incearca schimbarea destinatiei unor sume pentru care a fost semnat un contract, ceea ce este de neconceput, mai ales in relatiile cu o institutie de credit straina. Consilierii din Bucuresti cred ca se pot intalni la o cafea si pot emite o decizie prin care sa asfalteze strazile in loc sa construiasca parcari, ceea ce este absurd, pentru ca incalca prevederile unui contract aprobat prin lege. Tot scandalul acestui credit sta, de fapt, sub semnul unei balmajeli specific dambovitene, a unei infruntari stupide de orgolii si a unei crase ignorante in ceea ce priveste procedurile necesare pentru o negociere de asemenea anvergura.

Procedurile pentru acordarea unui astfel de credit se intind pe parcursul a multe luni, chiar doi-trei ani, cateodata, si au in spate calcule de fezabilitate, calcule privind amortizarea investitiei, rambursarea creditului, capacitatea partii romane de a cofinanta proiectele si asa mai departe. Este cu neputinta sa transferi pur si simplu o suma de la un proiect la altul. De aceea, decizia Consiliului Local de a realoca sumele intre proiecte este o pura fantezie care, in plus, incalca legislatia. Iar comportamentul ministrului de Finante este chiar mai aberant: Mihai Tanasescu solicita BEI sa anuleze finantarea pentru trei proiecte din cele cinci, pe baza unei decizii a Consiliului Local, in urma consultarii locuitorilor din Bucuresti. In primul rand, bucurestenii trebuiau consultati inainte, nu dupa semnarea contractului. In al doilea rand, ministrul Finantelor ar trebui sa stie ca realocarea unor bani inseamna, de fapt, alt contract de credit si ca procedura poate dura luni sau chiar ani.

Finalul previzibil este urmatorul: bucurestenii nu vor avea nici parcare, nici asfalt pe strazi din simplul motiv ca interesele consilierilor nu s-au potrivit cu contractul semnat cu BEI. In plus, creste semnul de intrebare legat de capacitatea Romaniei de a folosi banii alocati de organismele internationale altfel decat pentru a declansa scandaluri politice.