Ion Ţiriac, primul român intrat în topul Forbes, este cu siguranţă cel mai bogat fost tenismen de pe planetă. „Rumânul“ cu mustaţă şi-a croit drumul în viaţă cu racheta, mai întâi ca jucător, apoi ca antrenor şi, ulterior, ca manager al unor superstaruri.
Banii câştigaţi de Ţiriac din tenis până în 1990, peste 100 de milioane de mărci germane, au reprezentat fundaţia viitorului imperiu de bussines care îi poartă numele şi care este evaluat la peste 1,5 miliarde de dolari.
„Sportul m-a învăţat că atunci când câştigi eşti un erou, iar când pierzi eşti ultima jigodie. Nu trebuie să te laşi doborât. Trebuie să rămâi fidel ţie însuţi“, spune acum Ţiriac, numit de presa internaţională „Monsieur Moustache“, „Dracula“ sau „Tennis Guru“.
Până şi lookul lui Ţiriac, cu celebra mustaţă, este legat tot de tenis. „Mi-am lăsat mustaţa acum mai bine de 40 de ani, după un pariu cu marii tenismeni John Newcomb şi Stan Smith“.
Ca jucător de tenis, Ion Ţiriac n-a câştigat foarte mulţi bani (în jurul a 200.000 de dolari), dar s-a ales cu renumele de partener al lui Ilie Năstase. După o perioadă în care i-a antrenat pe Guillermo Villas şi Henri Leconte, Ţiriac a dat lovitura în 1982, când a „pus mâna“ pe Boris Becker, un puşti german care avea să revoluţioneze tenisul şi care a fost descoperit tot de un român, Gunther Bosch.
La început a fost greu. Sponsorii nu se prea înghesuiau, ba chiar firma Adidas a refuzat propunerea managerului român de a semna un contract de 100.000 de mărci cu Becker, care a ajuns apoi imaginea rivalilor de la Puma. Aceată situaţie nu a durat însă prea mult.
Victoria lui Becker de la Wimbledon, în 1985, a dus câştigurile sale la o cotă nemaintâlnită până atunci în sport. Românul Ţiriac a avut meritul că a ştiut să vândă talentul şi notorietatea lui Becker, contractele de publicitate ale germanului fiind parafate doar pe sume cu şapte zerouri în coadă.
Prestigioasa revistă „Newsweek“ l-a etichetat, la vremea aceea, pe Becker drept „cea mai bună maşina de făcut bani din istoria sportului“. Aceeaşi publicaţie americană a calculat că germanul câştigase până în 1987, din tenis şi din contractele de sponsorizare, aproximativ 200 de milioane de dolari, o sumă fabuloasă la vremea respectivă.
„Am obţinut bani buni cu Becker. Dar el a câştigat, datorită mie, mult, mult mai mult“, declara în urmă cu puţin timp Ţiriac, pentru ediţia germană a publicaţiei „Financial Time“. Pentru a proteja veniturile anuale de zeci de milioane de euro ale vedetelor sale, printre care Guillermo Villas, Henri Leconte, Mary Joe Fernandez, Anke Huber, Boris Becker, Goran Ivanisevici şi Marat Safin, românul i-a sfătuit pe aceştia să-şi stabilească reşedinţa în Principatul Monaco, unde impozitele sunt mici. La fel a procedat şi el.
Turnee de închiriat
Ţiriac a simţit că tenisul va deveni o mare afacere, aşa că a cumpărat licenţa pentru mai multe concursuri din circuitul profesionist, după care le-a scos la mezat. Magnatul le-a închiriat pe milioane de mărci, dolari sau, mai nou, euro. Afacerea era şi a rămas simplă, dar foarte profitabilă: oraşele mari care doreau să promoveze un eveniment aveau nevoie de expunere, iar Ţiriac le-o oferea prin intermediul turneelor sale, care atrăgeau ca un magnet. Aşa a reuşit românul să facă afaceri gigantice cu municipalitatea oraşelor Stuttgart, Hanovra şi, mai nou, Madrid. La Hanovra, spre exemplu, obiectivul final a fost promovarea Expoziţiei Universale „Expo 2000“.
De câţiva ani, Ţiriac a dus unul dintre marile sale turnee la Madrid, acolo unde, cu sprijinul guvernului spaniol, a demarat construcţia unui complex-gigant, „Casa magică“. Premiile de peste 6,5 milioane de euro puse la bătaie şi influenţa lui Ţiriac în structurile ATP au făcut ca acest turneu să fie propulsat între primele opt din lume. Mai mult, se preconizează transformarea concursului madrilen în al cincilea turneu de Grand Slam!
În 1989, la Revoluţie, Ţiriac spune că avea 112 milioane de mărci, câştigate din management şi în urma turneelor de tenis organizate cu primăria din Stuttgart. Mai mult decât averea, românul îşi crease un sistem relaţional cu mai toate marile firme germane, care îl sponsorizau pe Becker şi care erau parteneri în turneele sale de tenis. Ţiriac a mirosit oportunitatea şi s-a asociat cu Daimler Chrysler, Allianz, Lufthansa, Metro sau Roland Schroeder, deschizând afaceri în România. Aşa a început o nouă etapă în viaţa sa, iar tenisul a rămas mai mult un hobby.
Bani de start
112 milioane de mărci germane este suma pe care susţine Ţiriac că o avea deja strânsă la Revoluţia din 1989, din câştigurile obţinute din management şi din turneele de tenis organizate.
Invenţie «neagră», patentată în sportul alb
Câstiguri În folclorul tenisului, Ion Ţiriac este amintit ca unul dintre oamenii care au inventat bonusurile de participare la turnee. Asta însemna că organizatorii de competiţii erau nevoiţi să plătească, „la negru“ sume uriaşe de bani celor mai buni jucători, pentru a-şi asigura prezenţa acestora la eveniment.
Partener pe terenul de tenis cu Ilie Năstase (alături de care a câştigat turneul de la Roland Garros şi a jucat trei finale de Cupa Davis), Ţiriac a descoperit această metodă de a face bani încă de pe vremea când mai era în activitate.
„În primăvara anului 1971, trebuia să-mi apăr titlul la Roma, dar Ion l-a sunat pe directorul turneului şi i-a spus că nu vom mai juca, deoarece eu doream o garanţie pe lângă premiul în bani pe care l-aş putea câştiga. Directorul i-a zis că nu era posibil şi că nu-mi oferă nicio garanţie, aşa că ne-am dus la Madrid, unde spaniolii mi-au plătit 10.000 de dolari ca să particip“, povesteşte Ilie Năstase în autobiografia „Mr. Năstase“.
În 1983, Ţiriac a fost reclamat de organizatorii turneului de la Rotterdam că ar fi cerut şi ar fi primit 60.000 de dolari drept bonus de participare în numele lui Guillermo Vilas. Pe atunci, Ţiriac era antrenorul şi managerul argentinianului Vilas. Cum regulile Consiliului Internaţional al Tenisului Profesionist interziceau astfel de comisioane, Vilas a fost judecat şi suspedat pentru un an, deşi sud-americanul a negat acuzaţiile. Peter Bonthius, directorul turneului din Olanda, a povestit însă în detaliu cum Ţiriac a cerut iniţial 75.000 de dolari pentru participarea lui Vilas, dar a acceptat în cele din urmă 60.000 de dolari, cu condiţia ca plata să fie făcută cash.
„Invenţia“ lui Ţiriac a devenit ulterior o practică în circuitul profesionist, majoritatea vedetelor solicitând şi astăzi, doar pentru participare, sume care depăşeşc uneori valoarea totală a premiilor puse la bătaie în concurs. Spre exeplu, americanul Andre Agassi a cerut, în urmă cu câţiva ani, organizatorilor Open Romania, turneul deţinut chiar de Ţiriac la Bucureşti, suma de 400.000 de dolari pentru a accepta să joace în România.
În prezent, Asociaţia Tenismenilor Profesionişti încearcă să elimine astfel de plăţi. „Suntem vinovaţi fiindcă am pus interesul nostru deasupra viitorului comercial al tenisului. Sumele cerute de jucători au atins cote care sfidează imaginaţia“, a mărturisit, la sfârşitul anului trecut, Ian Wright, directorul turneului de la Queen’s. n
A ratat afacerea vietii: 5% din firma Nike
Flerul nu l-a ajutat întotdeauana pe Ion Ţiriac. Actualul miliardar a povestit că, în anii ‘80, a ratat afacerea vieţii sale. În vremea aceea, Ţiriac era managerul şi antrenorul argentinianului Guillermo Vilas. În timpul unui turneu la New York, un tânăr afacerist american l-a căutat pe român la hotel, unde i-a propus ca, în schimbul a cinci procente dintr-o companie abia înfiinţată, Vilas să poarte echipamentul produs de această firmă. Ţiriac a refuzat, solicitând bani „gheaţă“. Firma respectivă, necunoscută în acel moment, se numea „Nike“ şi avea să devină peste ani cel mai mare fabricant de echipament sportiv de pe planetă, cu vânzări-record de peste 12 miliarde de dolari pe an.
