Politicile de export ale Gazprom nu sunt, insa, un model de generozitate si eleganta. Dimpotriva, ele speculeaza din plin conjuncturile favorabile de pe pietele internationale; desi vinde in pierdere pe piata interna peste trei sferturi din productie, profitul companiei este de 25%. Practicile obscure ale Gazprom provoaca demisii in guvernele de la Varsovia, Vilnius ori Tbilisi sau, dimpotriva, finanteaza pe veresie regimuri politice precum acela al lui Milosevici.

Gazprom nu este, totusi, ca pe vremea Sovietelor, o simpla coada de topor a politicii externe. Rolul sau de pompier care tine sub control focarele din zona de influenta a Moscovei a devenit mai curand ocazional si secundar. Dupa cum nici nu mai este, ca acum cativa ani, o biata vaca de muls pentru tranzactiile dubioase ale managerilor sai, in ciuda scandalului izbucnit recent in jurul modului cum s-au cheltuit nejustificat ori s-au pierdut, prin contracte in favoarea unor intermediari dubiosi, sume totalizand peste doua miliarde de dolari.

Asemenea situatii nu vor inceta sa apara, iar adevaratul lor substrat fraude ordinare ori miscari subtile de fonduri in labirintul bugetului de stat nu va fi cunoscut atata vreme cat compania ramane perfect opaca pentru piata, ca si pentru marele public: conturile ei sunt prezentate sumar si confuz, valoarea patrimoniului este controversata (undeva, in plaja dintre 17 si 50 de miliarde de dolari) si chiar structura actionariatului ramane o mare enigma, cu exceptia amanuntului ca statul rus este majoritar, cu 38%. Ceea ce face, in cele din urma, o diferenta semnificativa intre vechiul si noul Gazprom este capacitatea sa de a etala o veritabila strategie de expansiune. Imprejurarile ii sunt mai mult decat favorabile.

Simpla extindere a UE face ca ponderea importurilor acesteia din Rusia, acum de 17 miliarde de dolari, in consum sa creasca de la 25% la circa 60%. Iar uriasele zacaminte siberiene si caspice, cuplate cu imensele oportunitati de pe pietele emergente au generat proiecte de exploatare, transport si distributie care merg pana in Israel, China, Coreea si Vietnam, fara sa excluda Mexicul, Canada si SUA. Dar, desi face anual investitii de 5 miliarde de dolari, planurile Gazprom exced cu mult resursele proprii.Solutiile gasite sunt pragmatice si promitatoare. Primul pas a fost securizarea comerciala a coridoarelor de transport catre Europa, prin preluarea de pachete de actiuni si investitii in tarile central-est-europene; in cazurile rebele si in regiunea CSI s-au folosit fara ezitare presiunile politico-economice. Al doilea pas, crearea de alternative la coridoarele europene existente, ceea ce reduce considerabil dependenta de tarile de tranzit. In acest moment sunt in faze diferite de proiectare sau executie: un nou gazoduct polonez (Yamal 2), cel nord-european (prin Marea Baltica si Scandinavia, catre Marea Britanie) si cel din Ucraina, coridorul Blue Stream (pentru Turcia), deja functional. In al treilea rand, s-a urmarit atragerea in proiecte comune si parteneriate a marilor jucatori europeni: Wintershall, Ruhrgas, Gaz de France, ENI.

Alianta cu cel dintai, in cadrul WinGas, este esentiala; valabila deocamdata pana in 2030, ea anunta o foarte probabila imparatie de 1.000 de ani ruso-germana in sectorul european. In fine, s-a urmarit cu obstinatie implicarea in proiecte importante, de 3-18 miliarde de dolari, in echipa cu toti “granzii” mondiali, de la BP si Shell la Exxon, Conoco si Chevron.Toate acestea ar trebui sa faca din Gazprom, pana la sfarsitul deceniului, ceea ce nu este, cu adevarat, in acest moment: o companie globala. Cu conditia ca Moscova sa accepte accesul investitorilor straini si, implicit, sa faca lumina in administrarea companiei. Pentru Kremlin, este alegerea dintre a se situa, pe plan mondial, in ofensiva economica ori a ramane in defensiva politica.