"De moarte și de fisc nu scapă nimeni!" este o veche zicală americană. Și la români, Fiscul a început să se perfecționeze pentru a se apropia de acest deziderat. În nota de fundamentare a ordonanţei de modificare a Codului fiscal, la capitolul „Impozitul pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi şi impozitul pe reprezentanţele firmelor străine înfiinţate în România“, apar câteva modificări legate de modalitățile de impozitare a serviciilor pe care firmele românești le plătesc unor firme din străinătate (modalitatea prin care foarte multe firme își exportă veniturile în regiuni offshore pentru a scăpa de o impozitare excesivă).

Mai exact, așa cum explică reprezentanții firmelor de audit și contabilitate, se introduc toate cele trei situații în care veniturile care caută cea mai favorabilă condiție de impozitare în alte state sunt totuși taxate.

Între țările lumii există diverse convenții și tratate de evitare a dublei impuneri. Astfel, dacă există convenție între România și statul X, dar nerezidentul nu face dovada rezidenței, atunci impunerea se face cu 16%. Dacă nerezidentul prezintă certificatul, atunci se aplică cel mai favorabil impozit dintre 16% și cel din țara cu care există convenție (multe convenții au 10%, așa-numitele offshoruri gri, cum sunt Cipru și chiar Bulgaria).

În schimb, dacă nu există convenție cu statul respectiv, intervine o cotă majorată de impozit de 50%. „Se urmărește schimbul de informații între țări și impozitarea veniturilor cu țările cu care nu sunt încheiate tratate de evitare a dublei impuneri (paradisurile fiscale, în special)“, precizeză un expert în contabilitate și audit.  Offshore-ul de după offshore

Un exemplu de stat cu care România nu are niciun instrument (convenție de dublă impunere) poate fi Monaco (off­shore cu impozit de 0%). Dacă o firmă înregistrată în Monaco emite o factură către o firmă din România, adică dacă se fac plăți din România în Monaco, atunci se plătește acest impozit suplimentar de 50%. Suma se reține automat de către bancă în momentul plății (exact ca impozitul pe dobânzi pe care îl reține și virează banca la stat).
 
Există totuși și soluția evitării acestui impozit uriaș aplicat la sursă: dacă nu facem plata direct din firma din România către entitatea din Monaco, ci întâi către un offshore

dintr-un stat cu care avem convenție (spre exemplu, Olanda sau Cipru, unde nu plătim 50%, ci doar 10%) și apoi din acesta se face o nouă plată în Monaco, devine aplicabil regimul juridic din Olanda. În total, impozitul se reduce de la 50%, cât ar fi prin virament direct, la 20%, prin virament via Olanda.   
În general, Cipru era aleasă pentru  că are o legislație simplă, birocrație redusă și costuri scăzute, iar Olanda, de către investitorii care vor să folosească holdingul (nereglementat la noi încă). Elveția sau Luxemburg pot fi alte exemple de offshore: sunt mai scumpe, dar asigură o mare confidențialitate. Exemple de paradis fiscal unde nu există convenție și unde s-ar aplica impozitul de 50% sunt Insulele Cayman, Insulele Virgine Britanice, Brazilia, Argentina, Chile, Seychelles, Panama, Bahamas, Cayman, Mauritius, Belize, Aruba etc.

Cei care își făceau un off­shore preferau până acum Cipru  (6.000 de firme dintr-un total de 11.000 înregistrate în țări cu regim fiscal permisiv) sau state cu care există convenții, de exemplu Malta. Una dintre cele mai căutate destinații pentru offshore este Singapore. Din cauza noului Cod fiscal, milionarii români vor avea cheltuieli suplimentare pentru mișcarea banilor și taxe ceva mai mari pentru banii scoși din țară.

4.440 euro costă întreținerea anuală pentru o firmă în Cipru și una în Belize (se poate evita impozitarea cu 50% din România trecând veniturile prin Cipru)