11 martie 2006. “Era un meci de pregătire între echipa naţională U19 şi Olimpia Bucureşti, echipa unde activam eu. Mai erau cam 10 minute până la finalul meciului, când la o legare în grămadă ordonată am primit o lovitură în ceafă de la un adversar. Bărbia mi-a fost împinsă in piept şi am căzut pe spate ca electrocutat. Spun electrocutat pentru că asta am simţit, ca şi cum corpul meu a fost străbătut de un impuls electric de la gât până în tălpi”, își amintește rugbystul George Baltă, care atunci avea doar 20 de ani.

„Doamnă, nu putem face minuni. O să facă stop cardiorespirator şi o să moară! E ca un pui cu gâtul rupt”, i-a spus doctorul mamei lui, în acea zi fatidică. Dar pentru George, Dumnezeu avea un alt plan. Să-l lase printre noi ca să ne inspire și să ne schimbe viețile.

Drumul lui George, prin viața cea de toate zilele

L-am cunoscut pe George, la Moeciu de Sus, în Țara lui Andrei, un proiect OMV Petrom. Era acolo ca să le vorbească puștilor de liceu, de la școlile profesionale, care-și câștigaseră un loc în Tabăra Meseriașilor. Să-i convingă că pot orice și că nu sunt nimeni pe lume. Și mulți l-au crezut.

Orice întâlnire cu George vine ca o binecuvântare. Îl privești, îl asculți și apoi simți cum un fulger cald parcă îți străbate tot trupul și întreaga minte îți este invadată de un miliard de gânduri pe secundă. Apoi fără să realizezi pe moment îți vei da un reset la viața ta și ceva se va schimbă în tine. În bine.

Atunci, în 2006, diagnosticul lui George a fost unul grav: traumatism vertebro-medular cervical, luxaţie anterioară bilaterală C6-C7, cu alte cuvinte coloana vertebrală deformată în zona gîtului şi măduva secţionată complet. Ceea ce în traducere înseamnă paralizat de la gât în jos!

Astăzi în 2019, George Baltă este absolvent de facultate, are un job stabil la Orange, încă unul la o editură și își întreține familia. Din când în când este invitat la diverse evenimente, unde este speaker motivațional. A ajuns să-și poată mișca mâinile, își conduce propria mașină, participă la maratoane de zeci de kilometri, sare cu parașuta și iese învingător din provocările vieții în fiecare clipă a existenței sale. Jumătate de zi și-o petrece făcând exerciții de recuperare și speră ca într-o zi să poată merge din nou.

„Nu am încetat nici unmoment să cred că nu voi mai simţi iarba sub picioare. Voi continua să lupt pentru a-mi îndeplini visul. Am nevoie doar de prieteni, de cei care să mă susţină. Şi, slavă Domnului!, până acum am avut destui. Le mulţumesc din tot sufletul!„, spune George Baltă.

România, cea plină de diazbilități

Viața unei persoane cu dizabilități nu este deloc simplă în România. Foarte rar se găsesc hoteluri sau locuri, la care o persoană imobilizată în scaun cu rotile, să aibă acces cu ușurință. Și asta nu este încă cel mai rău. Totul costă foarte mult. Recuperarea, scaunul, aparatele de forță… costul vieții în general, iar statul român oferă doar o brumă de bani, o insultă la adresa oricărui suferind, care trebuie să-și găsească soluții singur.

“După accident, am stat şapte săptămâni la orizontală, n-am avut voie să mă mişc deloc. Când m-au ridicat să mă pună pe scaun, pentru că eram convins că sunt cel mai tare şi că mă voi descurca fără probleme, am leşinat în patru secunde: tot sângele din cap mi s-a dus în picioare şi nu s-a mai întors, să mă oxigeneze. La sală, tot aşa, mă mişcam de câteva ori, leşinam… Dar, încet-încet, mi-am revenit. Mai mult de un an, am avut o depresie cruntă, nu mai ieşeam nici cu cei cu care copilărisem. Apoi, am dat de o femeie psiholog, foarte bună profesional, la Techirghiol. La primele şase şedinţe, am plâns în continuu! După 11 şedinţe, m-am dus direct la mall, fără niciun stres, nici nu mai vedeam scaunul, mi-a deschis femeia aia capul, incredibil…!”, mărturisește George zâmbind senin acum.

“Dumnezeu a hotărît să-l ia de lîngă mine”

El nu se plânge niciodată, deși își pune întrebări la care nu găsește răspunsuri oricât ar încerca. “Uneori nu înțeleg deloc viața”, spune fostul rugbyst.  La trei ani după accidentul care l-a lăsat paralizat, familia lui a mai primit o lovitură extrem de grea. Fratele lui George, Florin, a murit fulgerător.

“Cu o zi înainte să împlinească 26 de ani, ne-am trezit de dimineaţă, ca să ne pregătim să mergem pe stadion. Când s-a întins, muşchiul inimii s-a împietrit şi aia a fost. În mai puţin de 3 minute a plecat dintre noi. Tot ce am făcut în viaţă până acum se datorează în mare parte lui Florin. El a fost mâinile şi picioarele mele. El mă ducea şi mă aducea de la kinetoterapie, el stătea toată ziua cu mine, făceam exerciţiile împreună. Dumnezeu a hotărât să-l ia de lîngă mine. Înainte de a muri însă, i-am promis că o să mă ridic să merg şi o să mă ţin de cuvînt ca să-l fac fericit!, a povestit George, care a încheiat amar: “A fost anul în care am plâns tot timpul. Florin era totul pentru mine, era prima mea viaţă”.

Și totuși, George a găsit în el puterea să continue. Să lupte și să-i inspire pe ceilalți. Să le arate că au în fiecare zi cel puțin un motiv care să-i facă să zâmbească.

“Am văzut cât de importantă e viaţa. Şi cât de puţine lucruri apreciem, de fapt. Uite, mă bucur de zăpadă. Şi sunt mort după ploaie, m-aş plimba prin ploaie toată ziua…”, încheie fostul rugbyst, care nu a abandonat niciodată acest sport și continuă să meargă pe stadion ca să-și susțină colegii.

Te-ar putea interesa și: