Ioan Burdulea, colonelul anti-KGB care a refuzat focul în ’89 și a denunțat trădarea
Colonelul Ioan Burdulea a fost ofițer de informații în cadrul Unității Militare 0110 – cunoscută drept „unitatea anti-KGB” – responsabilă cu contraspionajul împotriva țărilor socialiste, în special a Uniunii Sovietice. În decembrie 1989, în plin haos al Revoluției, a ales să nu deschidă focul asupra populației, fapt confirmat ulterior în propriile sale declarații.
După prăbușirea regimului Ceaușescu, Burdulea a devenit un critic necruțător al noilor lideri politici. El i-a acuzat pe Ion Iliescu, Nicolae Militaru și alți membri ai conducerii provizorii că ar fi acționat sub influența și coordonarea Moscovei, cu scopul de a prelua controlul României post-comuniste. În viziunea sa, „adevărații teroriști” din zilele Revoluției nu au fost niciodată identificați pentru că noile autorități nu au dorit acest lucru.
Despre adevăr și conducere, lecție din experiența personală
Burdulea susține că, de cele mai multe ori, cei aflați la putere evită să spună adevărul, preferând să își protejeze poziția prin minciuni, de teamă față de reacția celor guvernați. În viziunea sa, această atitudine vine la pachet cu încălcarea regulilor chiar de către cei care ar trebui să le respecte.
Rememorând perioada în care răspundea de contraspionajul pe direcția Cuba, el face o paralelă între stilurile de conducere, evocându-l pe Fidel Castro drept un lider care își întâlnea poporul în piețe publice, în fața a mii de oameni, deschizându-și discursurile cu glume despre americani și vorbind fără rezerve despre greutăți și soluții. Această apropiere naturală dintre conducător și cetățeni, combinată cu o relație bazată pe respect și sinceritate, l-a făcut, spune Burdulea, iubit și imposibil de înlăturat, în ciuda campaniilor intense desfășurate de americani pentru a-l elimina.
„Lumea fuge de adevăr. În primul rând, cei care fug cel mai tare de adevăr sunt cei care ne conduc. În mare parte, aceștia spun doar minciuni celor conduși. Există și o explicație: orice lucru are o explicație. Dacă le-ar spune adevărul, s-ar teme de reacția celor conduși. Asta se leagă și de faptul că, în general, cei care conduc nu respectă, ei în primul rând, regulile pe care ar trebui să le respecte.
Unul dintre cei mai iubiți conducători din țările socialiste a fost Fidel Castro. Eu am avut responsabilități și în contraspionajul pe direcția Cuba. Am cunoscut câteva grupuri de cubanezi și am aflat, printre altele, că Fidel Castro nu ținea adunări cu oamenii în modul lui Nicolae Ceaușescu. La el, întâlnirile aveau loc în piețe publice, cu participarea a 5.000, 6.000, chiar 7.000 de oameni, și își începea discursurile spunând câteva bancuri despre americani, făcând toată lumea să râdă în hohote.
Le spunea oamenilor, fără rezerve, care este situația, ce greutăți au și cum să facă să treacă peste ele. Era o legătură naturală între conducător și cei conduși. Eu, în viață, am avut puțini șefi – am avut noroc să nu fie mulți. Unul dintre ei, deși bun, nu a fost pe aceeași lungime de undă cu mine; eram firi complet diferite. Mă bucur că nu am fost singurul care nu s-a înțeles cu el, am auzit și de la alți colegi critici similare. În rest, am avut șefi pe care i-am respectat nu doar pentru funcție, ci și din simpatie pentru calitățile lor. Fidel Castro făcea parte din această categorie. A fost iubit și de aceea nu a putut fi schimbat, deși americanii s-au străduit enorm să-l lichideze.”
CIA și Castro: Războiul din umbră al sabotajelor și atentatelor ratate
Burdulea amintește, pe baza relatărilor din volumul lui Tim Weiner despre istoria secretă a CIA, că unul dintre președinții americani, John F. Kennedy, ar fi autorizat o serie de operațiuni clandestine menite să destabilizeze Cuba: sabotarea infrastructurii, atragerea Bisericii Catolice împotriva regimului, colaborarea cu mafia americană și chiar încercări repetate de eliminare fizică a lui Fidel Castro.
„Am citit, în cartea lui Tim Weiner despre istoria secretă a CIA, că unul dintre președinții americani – John F. Kennedy, iubit de poporul american – a dat dispoziție ca serviciile să organizeze în Cuba acțiuni de sabotaj: aruncarea în aer a barajelor, întoarcerea Bisericii Catolice împotriva regimului, colaborarea cu mafia americană pentru lovituri decisive, inclusiv lichidarea lui Fidel Castro. Au încercat chiar să însceneze un atac al cubanezilor asupra unei nave de pasageri americane, pentru ca SUA să aibă pretextul unei intervenții militare – exact cum au procedat naziștii cu polonezii la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.
Nu au reușit. Toate atentatele – și au fost multe – împotriva lui Castro au eșuat. El a beneficiat de un serviciu de informații foarte eficient. Probabil că metodele folosite au fost dure, dar, în asemenea cazuri, nu poți lucra cu mănuși împotriva unui inamic care vine cu buzunarele pline de dinamită. La o măsură dură trebuie să răspunzi cu o măsură cel puțin la fel de dură, altfel pierzi.”
În culisele spionajului: reguli dure într-o lume fără menajamente
Burdulea descrie contrainformațiile ca pe un domeniu lipsit de menajamente, unde loviturile vin „sub centură”, și afirmă că respectă spionii, dar consideră trădarea inacceptabilă, până la a susține fără ezitare excluderea definitivă a celor care își vând propria comunitate.
„Întotdeauna am spus: serviciile de informații nu sunt pensioane de domnișoare. Acolo se dau lovituri sub centură. Am însă admirație pentru spioni, dar îi urăsc pe trădători. Eu, care nu am omorât nici măcar un animal, dacă aș fi pus să fac parte dintr-un pluton de execuție pentru împușcarea unui trădător, nu aș trage, dar aș conduce plutonul. Trădătorii nu au ce căuta în comunitatea din care fac parte.”
Dacă vrei, îți pot pregăti și o versiune de investigație cu analiză istorică și conexiuni documentate între afirmațiile lui Burdulea și evenimentele din 1989, astfel încât să fie material de presă cu valoare de arhivă.
