1. A fost un maraton lung, turbulent și provocator, dar după cinci zile acolo, s-a ajuns la consensul indispensabil pentru a întocmi comunicatul reuniunii Consiliului European cu destulă ambiguitate, astfel încât fiecare să poată revendica, în final, partea sa de succes.
În treacăt fie spus, întotdeauna a fost așa. De fapt, înaintând cu hurducături, proiectul european și-a trasat calea până aici, lămurind în practica ulterioară inexactitățile proclamative asumate solemn. Mutualizarea datoriei, în ciuda tuturor frânelor și capcanelor gândite de grupul de țări în fruntea cărora se află Olanda, reprezintă un fapt inedit și constituie, fără doar și poate, un reper istoric.
2. Cu toate acestea, ştim bine că divergenţele afișate de-a lungul acestei întâlniri agitate sunt mai profunde și mai vechi. Ele sunt expresia aceleiași neîncrederi și a aceloraşi egoisme care au impus politicile de austeritate „leneșilor” din sud, indiferența cinică față de valurile de refugiați și de imigranți, complezenţa obscenă care acceptă impunitatea pentru încălcări grave ale principiilor democratice, ale separării puterilor și ale statului de drept în Ungaria sau în Polonia.
De asemenea, dezvăluie absența uimitoare a unui minim de solidaritate care să fi garantat, în cele din urmă, un răspuns prompt la cererea urgentă de ajutor a Italiei, în luna februarie, când primul impact al pandemiei a lovit continentul european.
3. Aceasta nu mai este Europa la care am aderat cu entuziasm în 1985, în speranța consolidării regimului democratic în ascensiune, a întăririi protecției drepturilor fundamentale și a rupturii definitive de țara „mândră de singurătatea sa” – meschină, grosolană și provincială – din era salazaristă a celor „săraci, dar cinstiţi!”
Acesta nu mai este vremea lui Cavaco a „elevului bun” cu mâna întinsă, dornic de fonduri europene, gata să înlocuiască tractoarele cu mașini de teren și să nu-i pese de întreaga flotă de pescuit, în graba de a se transforma rapid într-o stațiune turistică exotică și într-un spațiu calificat de prestare de servicii.
4. Era un pas inevitabil, iar hiena financiară din Ţările de Jos era foarte conştientă de acest fapt! Neacceptarea împărtăşirii responsabilităților și condamnarea a jumătate din Europa la agravarea insuportabilă a respectivelor „datorii suverane” însemna grăbirea dezintegrării imediate a întregii construcții europene.
Un risc semnalat imediat de eternul element de reglementare: piețele financiare internaționale. A fost un „reper istoric”? Da. Mai bine spus, „cântecul de lebădă”. O altă Europă va renaște din acest pământ al nimănui.
