Este vorba despre armonizarea fiscală care ar trebui atinsă de țările pe care le reprezintă și de Uniunea Europeană în ansamblul său. Armonizarea este un termen cu o putere retorică extraordinară – cine se declară împotriva armoniei? – dar în acest context are o ambiguitate care-l golește de conținut.
Armonizarea poate fi înțeleasă fie ca o compatibilizare a diferențelor (în mod similar cu diversitatea instrumentelor dintr-o orchestră), fie ca o eliminare a diferențelor (o formație de 50 de viori). În mod evident, sensurile sunt complet diferite, motiv pentru care este nevoie de clarificări suplimentare. Prin deciziile luate, instanțele europene și reprezentanții unor țări membre, precum Franța sau Germania, dovedesc că înțeleg armonizarea fiscală ca fiind o eliminare a diferențelor, o uniformizare fiscală. Onestitatea ar impune deci utilizarea acestui termen în locul celui de armonizare, mult mai consensual.
Pentru partizanii săi, armonizarea fiscală înseamnă deci anularea diferențelor dintre bazele de impozitare și reducerea ecartului constatat între ratele de impozitare. Odată clarificat acest aspect, se pune întrebarea ce doresc partizanii armonizării: alinierea ratelor de impozitare la nivelurile mai reduse sau la nivelurile mai ridicate? Pentru cei care analizează acest subiect, răspunsul este evident: în viziunea partizanilor săi, armonizarea fiscală înseamnă rate de impozitare mai ridicate. Într-adevăr, inițiativele „armonizatorilor“ în favoarea stabilirii unor rate minime de impozitare (mai degrabă decât a unor rate maxime), precum și criticile pe care le aduc țărilor care practică rate de impozitare reduse sunt dovezi convingătoare în acest sens. (Bulgaria, România, Slovacia au fost ținta unor astfel de critici).
Armonizarea fiscală trebuie respinsă nu pentru că nu poate fi realizată, ci pentru că ea este împotriva interesului tuturor contribuabililor europeni, inclusiv francezi sau germani. Ea ar mări puterea statelor asupra cetățenilor, ar încuraja iresponsabilitatea fiscală a guvernelor, ar reduce creșterea economică, împiedicând astfel recuperarea decalajelor care separă țările mai sărace de cele mai bogate din UE.
Pentru țările mai sărace ale UE, ratele mai reduse de impozitare sunt printre puținele argumente prin care pot atrage investițiile străine și încuraja întreprinzătorii locali. Armonizarea fiscală ar întârzia dezvoltarea tuturor țărilor, dar efectele cele mai grave ar fi în țările sărace.
Poziția României în această dezbatere ar trebui să fie mai clară și mai ferm formulată în favoarea unei concurențe fiscale libere, fără bilete de voie de la Bruxelles, Bonn sau Paris. Ea trebuie combinată cu o opoziție vigilentă împotriva strategiei „pașilor mărunți, dar ireversibili“, adoptate de guvernele din țările cu fiscalitate ridicată.
Radu Nechita este conf. dr. la Universitatea Babeş-Bolyai şi preşedintele Centrului Independent de Studii în Economie şi Drept (CISED)

Te-ar putea interesa și: