Editorial Dan Andronic: Cui îi e frică de Nicușor Dan?

În România, când zgomotul  de fond crește, nu înseamnă că adevărul iese la suprafață, ci că multora le chiorăie mațele. Au rămas flămânzi de influență

Se poate vedea și auzi destul de clar cum asistăm la o hărmălaie (deloc) muzicală, aidoma unei orchestre care-și acordează instrumentele în așteptarea dirijorului, scrie jurnalistul Dan Andronic pentru EVZ.

În așteptarea lui Nicușor Dan, care să înceapă concertul. Numai că se pare că acesta nu are de gând să respecte

În ultimele luni, tirul critic la adresa lui Nicușor Dan a devenit program zilnic. Este „rigid”, „necooperant”, „blocant”, ba chiar și “autist”. Traducerea mea: Nu intră în joc! Jocul cui, o să vă întrebați? Cel al rețelelor de influență, al combinatorilor obișnuiți cu mocirla tranziției care nu se mai termină și al generalilor care adoră să facă politică din umbră, cu informări pe la colțuri, care țin loc de vot.

Adevărul, crud și simplu, e că președintele Dan nu joacă după regula telefonului de la miezul nopții. Când nu faci orice ca să îți pui oameni în posturi-cheie, lovești direct în infrastructura structurilor de putere de până acum. Pentru că le arăți că nu ai nevoie de ei. Dar asta nu face decât să-i înverșuneze. Pentru că au de apărat imperiii construite din licitații cu dedicație, din dosare amânate la nesfârșit, rețele de fideli care trebuie păstrați aproape. Și atunci apar narațiunile: Nicușor Dan „nu poate”, “nu știe”, “nu-l duce capul”, „se blochează”, „nu colaborează”.

De fapt, nu colaborează cu cine-l vrea complice

Generalii, rezerviști sau activi, și oamenii din jurul lor mai contează? Bineînțeles! N-au dispărut, s-au rafinat. Au trecut de la morga dată de epoleți la deschiderea “conservele” de pe TiKTok, de la analize savante la limbajul de mahala. Încercând să pună presiune, așa cum fac de fiecare dată când cineva nu intră în jocul lor. Un președinte care cere reguli clare pentru jocurile discrete devine pericol.

Nu pentru securitatea națională, ci pentru securitatea rețelelor. De aici febra „experților” de serviciu, care anunță cataclisme ori de câte ori cineva oprește rotițele din spatele instituțiilor.

Baronii din politică și din media mai au vreo forță? Bineînțeles! Îi dor nu principiile, ci pierderea vămuirilor. Fără acces la robinete, discursul se moralizează brusc. Când fondurile nu mai curg pe filiere consacrate, Bucureștiul e „sabotat”, România „în derivă”. De fapt, derivă s-a oprit; vasul a intrat în doc pentru reparații.

Cui îi e frică, așadar, de Nicușor Dan? Sunt multe nume, folosite cu duioșie, cu diminutive, de cei care aproape fac apoplexie în direct la TV. Cei pentru care regula e o piedică, nu un cadru. Celor obișnuiți să decidă în afara clădirilor, la adăpostul protocoalelor informale și al telefonului scurt, în sensul mesajelor monosilabice. Dacă acești oameni sunt nervoși, înseamnă că, pentru prima dată după multă vreme, Statul e silit să joace la vedere. Iar asta, într-o țară obosită de improvizație, e deja o victorie.