Dintre toate topurile posibile legate de cei 20 de ani de tranziţie românească la capitalism, cel legat de eşecuri este, fatalmente, cel mai greu de realizat. Riscul de a lăsa pe dinafară vreo mare ţeapă este foarte mare, căci guvernele care s-au succedat din ’90 încoace s-au încăpăţânat, în cârdăşie cu diverse personaje din mediul de afaceri, să-şi lege numele de licitaţii trucate, de escrocherii uriaşe, de rea-voinţă dusă la extrem, de lipsă de viziune sau, pur şi simplu, de incompetenţă crasă. capital.ro vă prezintă o analiză a zece dintre cele mai controversate episoade petrecute dup căderea comunismului.

Analiza celor mai mari zece eşecuri ale capitalismului românesc în viziunea redactorilor capital.ro radigrafiază cum nu se poate mai bine etapele prin care a trecut România însăşi în ultimii 20 de ani. De la lipsa colosală de viziune de după ’89 – vezi distrugerea sistemelor de irigaţii şi abandonarea proiectelor imobiliare sau de infrastructură rămase aproape finalizate la căderea vechiului regim -, şi tunurile de senzaţie ale primilor ani – vezi distrugerea flotei -, la escrocheriile financiare şi falimentele bancare de dinainte de încheierea primului deceniu de tranziţie.

Apoi, în ultimii ani, chestiuni mai delicate: contracte păguboase sub aparenţa interesului public – Autostrada Bechtel -, ratarea unor negocieri în privatizarea unor giganţi industriali ai comunismului – Aro, Tractorul – şi, în fine, eşecul aducerii în România a unor importante companii multinaţionale – Mercedes -, ca şi, încă mai grav, închiderea unor unităţi de producţie de prestigiu – Colgate-Palmolive sau Kraft -, datorată mediului politic şi de afaceri neprietenos din ţara noastră.

Distrugerea sistemelor de irigaţii

Înainte de 1989, ţara noastră avea o reţea de irigaţii întinsă pe o suprafaţă de 3,2 milioane hectare, care a fost distrusă aproape în întregime, instalaţiile fiind furate sau lăsate în paragină.

Specialiştii spun că sunt necesare în jur de 14 miliarde euro pentru a pune la punct un sistem de irigaţii la nivelul celui din 1989, întrucât refacerea sistemului de pe un hectar de teren costă în jur de 7.000 de euro. Sumele sunt mari pentru că ceea ce se poate recupera din vechea reţea de irigaţii este în multe cazuri neutilizabil, fiind şi depăşit tehonologic.

Citeşte mai mult.

Dispariţia flotei comerciale

România a ajuns o mare putere maritimă comercială în perioada comunistă. Chiar dacă acest lucru pare de necrezut, ambiţia lui Nicolae Ceauşescu de a avea o economie autosuficientă a dus România pe locul 9 în lume în funcţie de mărimea flotei comerciale.

Din cele 380 de nave comerciale, pescadoare, nave cargo, mineraliere şi petroliere sub pavilion românesc moştenite de la Ceauşescu, azi nu a mai rămas aproape nimic. În schimb, unii dintre actualii armatori din Constanţa şi-au început afacerile cumpărând vapoare, la preţ de nimic, de la stat.

Chiar şi trecerea în proprietate privată a tuturor navelor – prin ce mijloace contează mai puţin – ar fi putut fi o soluţie mai bună decât aruncarea acestora la fier vechi sau abandonarea lor pe ţărmurile oceanelor lumii.

Citeşte mai mult.

Tergiversarea privatizării în industria turistică

Privatizarea în turism a fost un proces lung şi anevoios, presărat cu multe neînţelegeri, scandaluri şi certuri care nu au făcut decât să ţină pe loc o industrie care ar fi trebuit ca până acum să aibă un aport semnificativ la PIB-ul României. Lucrurile nu au urmat de la bun început cursul normal, dovadă fiind faptul că la aproape 10 ani după Revoluţie abia se consumau loc primele bâjbâieli legate de privatizare.

Cele mai mari erori au fost locaţiile de gestiune şi apoi normele de divizare a societăţilor comerciale din turism. „Societăţile au fost divizate pentru ca fiecare chelner, şef de recepţie, şef de hotel nepregătit profesional, fel de fel de bişniţari, să devină proprietari de baze turistice, baze care au fost exploatate sălbatic, practicându-se evaziunea fiscală, şi care au distrus imaginea şi atracţia turistică a României”, a explicat pentru capital.ro Mihai Fercală, preşedinte al SIF Transilvania, societate care controlează o parte din industria hotelieră din România.

Citeşte mai mult.

Sutele de mii de păgubiţi în combinaţii financiare gen Caritas, FNI şi SAFI

0-41510-fnimare.jpgDornici de câştiguri rapide şi cât mai mari, românii, abia ieşiţi din dictatură, au constituit o excelentă masă de manevră pentru marii maeştri ai combinaţiilor financiare. Din zecile de ţepe de amploare mai mare sau mai mică, trei se disting în mod deosebit, atât prin nivelul pagubelor, cât şi al numărului uriaş al persoanelor escrocate: Caritas, SAFI şi FNI.

Citeşte mai mult.

Ruinele-gigant ale Bucureştiului

Nicolae Ceaşescu şi-a dorit construcţii imense, monumentale, de genul Palatului Parlamentului, care să amintească zi de zi oamenilor cât de puternic este sistemul şi noua ordine „socialistă”. Revoluţia l-a prins însă înainte ca unele dintre clădirile simbol ale comunismului să fie terminate: Biblioteca Naţională, Casa Radio – nefinalizate nici în ziua de azi – sunt exemple ale dezinteresului şi „impotenţei” autorităţilor de după ’89.

Citeşte mai mult.

Marile falimente bancare

Sfârşitul anilor ’90 a zguduit economia României din cauza falimentelor bancare, venite unul după altul. Nu mai puţin de 12 bănci şi-au închis porţile în perioada 1998-2003. Managementul defectuos şi fraudele vor rămâne în istorie drept cauze ale acestor falimente.

Consecinţele asupra României au fost însă mult mai grave decât pierderile de miliarde de dolari, împărţite între stat şi deponenţi: o criză de încredere în sistemul bancar, manifestată în ambele direcţii: populaţia n-a mai avut încredere în sistemul bancar, dar nici băncile n-au mai avut curaj să crediteze economia.

La vremea respectivă, chiar BCR a fost ameninţată de o criză de lichiditate după ce mii de persoane au dat năvală la ghişee să-şi retragă economiile, în urma unor zvonuri privind colapsul iminent al băncii. Reticenţa faţă de bănci se manifestă şi în prezent, mulţi români preferând să-şi păstreze economiile în valută, în casă, în locul depozitelor la bănci.

Citeşte mai mult.

Eşecul privatizării. Cazurile Aro şi Tractorul

Despre privatizările ratate din România se pot scrie tratate. Preţuri de 2 lei, investitori care s-au dovedit aventurieri, concedieri, închideri, procese etc. Din oceanul de eşecuri, capital.ro s-a oprit la două, exemplare pentru a arăta cum s-a ales praful de fabricile care au fost odată mândria epocii comuniste, ridicate cu bani mulţi în epoca de tristă amintire. Şi acum, la mulţi ani după, rămâne întrebarea: puteau fi salvate Aro şi Tractorul?

Citeşte mai mult.

Relocarea unor importante unităţi de producţie deţinute de multinaţionale

O bună bucată de vreme, România a dus o lipsă acută de investitori. Deciziile politice şi evenimentele nefericite de la începutul anilor ’90 au amânat decizia multor companii străine de a veni şi a cumpăra fostele întreprinderi de stat. Abia spre sfârşitul deceniului trecut, multinaţionalele au prins curaj şi au intrat pe piaţa românească prin achiziţionarea unor unităţi de producţie.

În industria bunurilor de larg consum, companiile străine au cumpărat aproape tot, dar, după stabilizarea afacerilor, au început să închidă din fabrici. În ultimii 5 ani au fost închise peste 20 de unităţi de producţie din industria bunurilor de larg  consum, fabrici de berii, de băuturi răcoritoare, de ulei şi margarină, de zahăr, dulciuri şi de lactate.

Dacă o parte din companii au motivat închiderile prin eficientizarea business-ului pe piaţa locală şi concentrarea producţiei în fabrici mai mari, modernizate prin programe de investiţii, altele au decis că, pur şi simplu, nu merită să mai producă în România. Colgate-Palmolive şi Kraft Foods sunt cele mai bune exemple în acest sens: au investit în producţie în ţara noastră, dar au decis în cele din urmă că e mai bine să plece. Deşi nu au spus-o direct, plecarea din România a acestor investitori ţine cu siguranţă de nivelul salarial destul de ridicat faţă de alte ţări din jur în raport cu productivitatea.

Citeşte mai mult.

Bechtel: un miliard de euro pentru zero kilometri, după 5 ani

Contractul de construire a autostrăzii Transilvania este, cu siguranţă, una dintre cele mai proaste afaceri făcute vreodată de statul român. Trecând peste faptul că nu este pe un culoar european de transport, deci lucrarea nu poate fi finanţată din bani europeni nerambursabili, şi peste faptul că România n-a primit nimic în compensaţie de la americani în Irak (Bechtel se ocupa atunci de atribuirea contractele pentru reconstrucţia ţării, n.r.), aşa cum s-a sperat atunci când s-a dat contractul americanilor, nimic din această autostradă nu poate fi încă folosit nici acum, la peste 5 ani de la semnarea contractului.

Citeşte mai mult.

Ratarea atragerii în România a unor mari investitori

La începutul anului trecut a „transpirat” în presă informaţia că gigantul german Daimler intenţionează să construiască o fabrică de producţie a automobilelor Mercedes în Europa de Est, informaţie confirmată ulterior de grupul german. Nemţii aveau pe masă două opţiuni pentru investiţia de 800 de milioane de euro, care urma să creeze 2.500 de noi locuri de muncă: România sau Polonia. Avantajul polonezilor: infrastructura mai bună; ale noastre: forţa de muncă mai ieftină şi prezenţa marilor producători de componente auto. În final, Mercedes a ales Ungaria…

Istoria tranziţiei oferă, din păcate, numeroase exemple legate de faptul că, din cauze a căror enumerare contează mai puţin (patriotism prost înţeles, teama de străini, frica de reforme, obsesia şomajului, dorinţa de a fura  în continuare statul etc), investitori de calibru care ar fi dorit să vină în România nu s-au mai încurcat cu noi. Cazul Mercedes este, poate, cel mai sugestiv.

Citeşte mai mult.

Articole realizate de Otilia Cristea, Mihaela Radu, Raluca Bărbuneanu, Mihail Tănase, Marius Guţă şi Mihai Nicuţ.

Te-ar putea interesa și: