Datoriile, schimbările climatice și dezbaterea economică. Vinerea trecută, 5 februarie, un grup de o sută de economiști, activiști și sociologi și-au făcut public manifestul în favoarea anulării datoriei publice pe care Banca Centrală Europeană o are în bilanț, cu ocazia achizițiilor efectuate în cadrul a programelor lor de relaxare cantitativă, Quantitative Easing.

Motivele pentru promovarea acestei anulări s-au bazat pe necesitatea creșterii capacității de a investi în lupta împotriva schimbărilor climatice și în redresarea socială, într-un context al datoriei publice ridicate. Răspunsul practic unanim a fost respingerea propunerii, cu un grad mai mare sau mai mic de indiferență, calificând-o drept „o idee proastă”, „dăunătoare”, „periculoasă” și chiar „ilegală”.

Nu numai că semnatarilor le-a fost respinsă categoric inițiativa, dar și competența lor profesională, acreditările  academice sau intențiile lor au fost puse la îndoială. Pe scurt, o respingere clară, absolută și fără paliative.

Dezvoltarea de alternative pentru operaționalizarea conținutului manifestului, precum cea prezentată de un grup de profesori universitari de economie și istorie economică, într-o postare pe site-ul Economiștii în fața crizei, Economistas Frente a la Crisis, în care descriau opțiunile pentru o restructurare în cadrul tratatelor, nu a fost luată în considerare, iar atunci când a fost analizată, a fost respinsă.

Datoriile, schimbările climatice și dezbaterea economică. O amenințare pe termen mediu și lung

Miezul dezbaterii este următorul: țările Uniunii Europene se confruntă cu o situație în care, pe de o parte, se solicită un activism sporit al politicilor fiscale pentru a stimula economia și, pe de altă parte, există un avertisment privind vulnerabilitățile în fața unei datorii publice care reprezintă, în cazul țărilor din sud, o amenințare pe termen mediu și lung.

Potrivit celui mai recent monitor al sustenabilității datoriei publice al Uniunii Europene, prezentat în aceeași zi, 5 februarie, cel puțin șase țări s-ar putea confrunta cu un risc de sustenabilitate: Belgia, Franța, Italia, Spania, Portugalia și România.

Raportul a subliniat, pe bună dreptate, că politica ultra-expansivă a Băncii Centrale Europene a anticipat o lungă perioadă de rate ale dobânzilor scăzute, ușurând astfel povara datoriilor și propunând o perioadă de „grație”, în care țările cu cele mai multe probleme ar trebui să își pună ordine în conturile publice, pentru a-și reduce datoria pe termen mediu și lung.

Cu alte cuvinte, se solicită un stimul fiscal mai mare, fără a pierde din vedere riscul reprezentat de datoria publică ridicată. În esență, economiilor li se cer acțiuni contradictorii în același timp. Problema devine și mai complicată dacă luăm în considerare a treia variabilă din manifest: nevoile de investiții în materie de schimbări climatice, care s-ar ridica la 6,9 trilioane de dolari pe an, conform OECD și, în cazul Uniunii Europene, la 5 trilioane de euro pe deceniu (adică un fel de plan Next Generation în fiecare an) până în 2050.

Datoriile, schimbările climatice și dezbaterea economică. Concluzia

Uniunea Europeană ar trebui să investească masiv în tranziția ecologică și socială pentru a evita cele mai grave efecte ale unor schimbări climatice nestăvilite. Dar nu poate face acest lucru, deoarece unele dintre țările sale membre sunt supuse unui risc semnificativ din cauza datoriei lor publice mari, având astfel o marjă fiscală foarte limitată.

Unii cred că aceasta nu este o problemă, în măsura în care Banca Centrală Europeană își va menține portofoliul de obligațiuni pe termen nedefinit – generând un fel de „amortizare sintetică” – cum este cazul lui Paul de Grauwe.

Cu toate acestea, alți comentatori, precum Wolfgang Munchau, au subliniat că, potrivit avizului Curții de Justiție a Uniunii Europene, ar fi deopotrivă ilegală anularea datoriilor, cât și menținerea lor pe termen nelimitat în bilanț.

Există mai multe opțiuni pentru a rezolva acest puzzle: cea mai corectă este de a lua în considerare un cadru macroeconomic al excedentelor primare, timp de decenii, pentru a reduce datoria publică, așa cum s-a propus inițial cu Grecia, în speranța că investițiile private, puse în mișcare de piață, vor fi suficiente pentru a genera schimbarea energetică și socială necesară. Noua politică climatică a Băncii Europene de Investiții și propunerile lansate de Banca Centrală Europeană ar contribui la această alternativă.

Plecând de la o interpretare rigidă a normelor, dar încă pe deplin compatibile cu tratatele actuale, alte propuneri susțin utilizarea bugetului european pentru a integra aceste investiții într-un nou cadru fiscal comun, care ar transforma Next Generation într-un instrument permanent al Uniunii, instituționalizând mutualizarea riscurilor sau inclusiv emiterea de euroobligațiuni pentru finanțarea Green Deal, așa cum au propus Juan Francisco Jimeno și Marcel Jansen.

Ce propun alții

Alții propun, fără a eluda tratatele, dar cel puțin interpretându-le într-un mod extraordinar de „creativ” (până la punctul de a le face de nerecunoscut), recurgerea la utilizarea de obligațiuni perpetue pentru finanțarea bugetului comunității, cum ar fi un document neoficial prezentat de Spania în 2020, cel propus de Luis Garicano tot în 2020, programul PADRE de restructurare a datoriei publice prezentat de (Charles)Wyplosz și (Pierre) Pâris în 2014 sau 2013, sau prin emiterea de obligațiuni perpetue achiziționate de BCE ca un „elicopter monetar” propus de Jordi Gali, Paul de Grauwe, Francesco Giavazzi sau David Tercero. Propunerea prezentată de Economistas Frente a la Crisis s-ar inspira din aceste propuneri, precum și dintr-una dintre opțiunile din manifest, care propune utilizarea obligațiunilor perpetue pentru a nu decapitaliza BCE.

Opțiunea pe care manifestul o ridică într-un mod mai deschis, care este anularea datoriei până la aducerea capitalului BCE pe teritoriu negativ, este, dintre toate cele examinate, cea care se situează total și fără echivoc în afara tratatelor actuale și este, în lumina criticilor primite, cel mai puțin de dorit în opinia  majorității profesioniștilor.

Uniunea Europeană va trebui să înfrunte această dilemă

Indiferent de opțiunea aleasă spre a fi pusă în aplicare, mai devreme sau mai târziu, Uniunea Europeană va trebui să înfrunte această dilemă, chiar și numai pentru a o exclude. Tratatele nu sunt pregătite nici pentru restructurarea datoriei, nici pentru anularea acesteia, nici pentru generarea unei părți din ea, nici pentru altceva decât pentru situația ca fiecare țară să își asume datoria pe termen mediu și lung prin disciplină fiscală, arată elplural.com.

Dar, din fericire, tratatele nu sunt un manual de politică economică. Nu ar trebui să fie un motiv de scandal pentru că, având sau nu sorți de izbândă, există unii care îndrăznesc să își avanseze interpretările pentru a obține rezultate economice și sociale mai bune.

S-a întâmplat deja cu restructurarea datoriei Greciei, cu relaxarea cantitativă, QE, cu OMT sau chiar cu programul Next Generation și formula sa de mutualizare a riscurilor. În toate aceste cazuri, au fost și unii care au avertizat cu privire la falimentul tratatelor, la erodarea credibilității monedei euro, la limitarea independenței Băncii Centrale Europene sau la denaturalizarea proiectului către o uniune a transferurilor permanente. Cu toate acestea, într-un fel sau altul, au ieșit la liman.

Europa se confruntă cu mari provocări și punerea tuturor opțiunilor posibile pe masă nu ar trebui să fie un motiv de scandal, de ironie sau de crize subite de corectitudine. Este foarte probabil ca manifestul, care este extrem de politic, să nu fi reușit o abordare corectă a soluțiilor necesare. Însă problema pe care o semnalează ar trebui să fie pe ordinea de zi și ar fi util ca toți economiștii care au respins-o în mod categoric să se gândească și la faptul că problema pe care o avem (avem nevoie de investiții masive și de reduceri ale datoriilor în același timp) necesită o soluție. Cel care semnează aceste rânduri crede că ar fi util.