Dan Andronic atacă „progresismul literar” al lui Caramitru și critică superficialitatea reinterpretărilor clasice
Dan Andronic se poziționează în prim-planul unei noi dispute culturale, reacționând cu fermitate la valul de reinterpretări moderne ale literaturii române care circulă pe rețelele sociale.
Jurnalistul a lansat un atac dur la adresa lui Andrei Caramitru, fiul regretatului actor Ion Caramitru, după ce acesta a publicat o analiză neconvențională asupra unor titluri emblematice din programa școlară. Andronic consideră că astfel de abordări superficializează mesajul operelor clasice și contribuie la degradarea valorilor culturale, acuzând tendința tot mai prezentă de a trivializa patrimoniul literar național sub pretextul modernizării.
Acuzații de superficialitate și de denigrare a culturii naționale
În deschiderea mesajului său, Dan Andronic folosește un limbaj necruțător pentru a caracteriza tendința tot mai des întâlnită de a critica valorile tradiționale doar de dragul de a părea „interesant” sau de a obține aprecierea unei anumite categorii de public. El avertizează asupra pericolului ca acest tip de abordare să alunece rapid într-o formă de incultură:
„Morți, nebuni, multă băutură, replici prostești. Când vrei să fii cu orice preț interesant, dar rezultă că ești doar incult. Și dornic de like-urile progresiste, denigrând cultura națională.”
Prin acest pasaj, Andronic sugerează că astfel de demersuri nu doar că ignoră profunzimea textelor analizate, ci și subminează identitatea și valorile colective.
Reinterpretarea operelor clasice de către Caramitru
Postarea la care face referire Dan Andronic aparține lui Andrei Caramitru, care, într-o notă vădit polemică, a prezentat publicului său propria lectură asupra unor romane și poeme considerate fundamentale pentru cultura română:
„Ieri, Andrei Caramitru s-a trezit să ne explice Moara cu Noroc, Baltagul, Ion și Miorița: „Moara cu Noroc a lui Slavici – un thriller rural în care protagonistul, Ghiță, vinde familia pentru banii unui interlop. Învață copiii că lăcomia e justificată prin ‘sărăcie’, statul nu există, forța face legea. Succesul? Complicitate la crimă.
Ion își violează și bate viitoarea soție ca să pună mâna pe pământ. Baltagul ne învață că răzbunarea personală bate justiția. Moromeții transformă bătaia domestică într-un act de filosofie populară.Iar Miorița ne spune să tăcem și să acceptăm moartea cu resemnare absolută. O rușine!”
Hai să-i explic cum se vede Hamlet al lui W. Shakespeare, piesă în care tatăl lui, Ion Caramitru, a făcut un rol epocal! L-am văzut când eram mic, dar acum înțeleg că nu trebuia. Era o mizerie după standardele sale”, scrie Dan Andronic.
Prin această selecție, Dan Andronic dorește să arate că interpretările lui Caramitru extrag din context sensuri negative, simplificând și denaturând esența acestor opere. Jurnalistul lasă să se înțeleagă că, dacă astfel de abordări ar fi generalizate, ele ar conduce inevitabil la o depreciere a patrimoniului cultural autohton.
Dan Andronic răstoarnă analiza, folosind Hamlet drept exemplu al interpretărilor forțate
Pentru a demonstra, prin absurd, cât de ridicol poate deveni acest tip de analiză, Dan Andronic aplică aceeași grilă de lectură uneia dintre cele mai celebre tragedii ale dramaturgiei universale: „Hamlet” de William Shakespeare. Nu este întâmplător că alege această piesă, tatăl lui Andrei Caramitru – Ion Caramitru – fiind unul dintre marii interpreți ai personajului pe scena românească.
Andronic reconstruiește piesa într-o manieră ironică, preluând retorica folosită anterior de Caramitru și răsturnându-i argumentația:
„Hai să-i explic cum se vede Hamlet al lui W. Shakespeare, piesă în care tatăl lui, Ion Caramitru, a făcut un rol epocal! L-am văzut când eram mic, dar acum înțeleg că nu trebuia. Era o mizerie după standardele sale.
Pe scurt:
O familie de dezaxați conducea Danemarca, regele este omorât. Fratele lui, Claudius, criminalul, se combină cu fosta cumnată, Gertrude, ca-n Las Fierbinți. Doi boșorogi în călduri sau doar ahtiați după bani, care ne învață că trebuie să ne omorâm fratele, dacă ne încurcă.
Promiscuitatea și băuta continuă le priește, dar nu pentru mult timp. Fiul regelui mort, Hamlet, cam pămpălău, se dă nebun. Unii zic că era, pentru că apare cu un craniu în mână, spunând o prostie: A fi sau a nu fi: aceasta-i întrebarea…
Mare scofală! Cred că nici el nu a înțeles ce a vrut să spună.”
Această reinterpretare voit exagerată urmărește să evidențieze că orice operă literară – dacă este analizată superficial sau cu o agendă prestabilită – poate fi redusă la absurd, pierzându-și semnificația profundă.
Ironii la adresa miturilor universale și a abordărilor „progresiste”
Andronic ironizează și elementele neverosimile din „Hamlet”, precum apariția fantomei sau comportamentele exagerate ale personajelor, sugerând că piesa abundă în violență și situații absurde.
„În aceeași cheie obscurantistă apare o fantomă! Ca și când ar crede cineva că ele există. Fantoma vorbește.
Un tont Shakesperare ăsta, n-a găsit altă scenă mai credibilă.
Încep să se omoare între ei, din greșeală sau dinadins. Ce văd spectatorii? Multă violență, femei isterice și un nebun care nu e nebun.”
Jurnalistul subliniază, astfel, riscul ca valorile estetice și morale să fie complet evacuate din lectură, dacă analiza rămâne la nivel de suprafață sau, și mai grav, dacă este făcută cu rea-voință.
Finalul Hamlet, văzut ca o satiră a violenței fără sens
Andronic reia cu ironie finalul piesei „Hamlet”, prezentând o înlănțuire de crime, erori și morți absurde, pentru a evidenția cât de simplist ar suna concluziile dacă ar fi aplicate aceleași grile de interpretare ca în cazul literaturii române. În viziunea sa, piesa devine o succesiune de personaje dezechilibrate, decizii fatale și violență gratuită, concluzionând că, după astfel de criterii, Shakespeare ar putea fi respins chiar și de producătorii de telenovele.
„Hamlet, într-un acces de detectivism, crede că-l prinde pe tatăl vitreg, Claudius, dar îl înjunghie pe Polonius, prietenul lui, care stătea ca prostu’ după perdea. Era pe silent. Ups!
Ofelia, fiica lui Polonius, o ia razna și începe să cânte balade și să înoate fără licență de salvamar.
Spoiler: nu iese vie din baltă.
Claudius pune la cale un duel cu arme otrăvite între Hamlet și Laertes, fratele Ofeliei.
Ca să fie sigur că moare măcar unul, mai pune și o cupă cu vin otrăvit. Gertrude bea din ea și moare.
Laertes îl rănește pe Hamlet, Hamlet îl rănește pe Laertes, apoi Hamlet îl înjunghie pe Claudius și-i toarnă și vin pe gât.
Ce ne învață englezoiul ăsta? Că lăcomia e justificată, forța face legea, complicitatea la crimă e normală, iar răzbunarea personală bate justiția…
Shakespeare ăsta n-ar prinde nici măcar un post de scenarist la vreo telenovelă turcească.”
