Este prima dată când îmi permit să scriu despre alții și, culmea lipsei de modestie prefăcută, chiar mă bucur c-am luat această decizie.

Mă gândesc într-o seară c-ar trebui să mai merg și eu la un curs-două,  să mai fiu și studentă/participantă.. Din când în când face bine la moral și dacă ai noroc, face bine și la minte!

Așa că, pe scurt, aleg un atelier de scriitură creativă. Să ies din clișeul "zona de confort" și să-mi dezvolt clișeul "creativitate". Nu cred neapărat că aveam nevoie să mi-o dezvolt dar mi-a plăcut cum sună.

N-o să vă plictisesc cu ce s-a-ntâmplat în fiecare zi dar simt nevoia să punctez momentele esențiale.

În prima zi, am ajuns la sediul celor ce organizau cursul, intru în sală și văd multe, multe scaune… dar fără mese. Mă gândesc că e atelier de scriere și poate ar trebui un pupitru, o masuța, ceva acolo. Sunt prea tradiționalistă. E ok, probabil o să scriem pe genunchi, măcar s-avem noi ce scrie să înțelegem repede cum. Oricum, domeniul drepturilor omului nu e specialitatea mea, deși cred că și cei care nu se află în stare de libertate și scriu acele opere literare de mare anvergură psihologică și filosofică au, totuși, niște mese. Și niște foi și niște instrumente de scris. De exemplu, niște pixuri banale de 1 leu.

Dar, noi fiind business-oriented, zic să renunțăm la fite și să maximizăm profitul…

O avea și o veni fiecare dintre noi cu ce-i trebuie de acasă, doar nu venim la atelierul de scriere fără să scriem. E logic!  Mă caut prin geantă și respir ușurată, am un carnețel și stiloul este la locul lui.

Dacă vi se pare prea dură abordarea, mai am o variantă…

Nu vrem să maximizam profitul, ci atelierul fiind unul de "dezvoltare personală", o sa adoptăm o atitudine hippie-boemă: “O să scriem în minte.Cei mai mulți scriitori așa fac! „

Tocmai de aceea sunt așa mulți scriitori formidabili, geniali și necunoscuți! E totul scris în mintea lor și doar a lor!

După această primă impresie, sunt emoționată, mă simt chiar copleșită de numărul scaunelor din sală. Mă și gândesc că sunt cam în urmă. Atâta lume e preocupată de scris și eu, în ultimii ani, n-am făcut decât să respect cu strictețe ceva de genul:

Abia aștept să-nceapă atelierul, să-i cunosc pe traineri/facilitatori/lectori bla, bla, cei ce dețin lumina și-mi vor oferi și mie cât pot să duc sau cât ar putea  ei să țină pasul cu întrebările și curiozitățile mele despre scris.

Ce să vezi? Ei doi (un el și o ea) erau deja acolo, în sală. Nu îi puteai recunoaște pentru că stăteau și ei pe-acolo, ca și noi, pierduți, cei care ajungeam pentru prima oară la curs. Eu mă gândeam că ne vor întâmpina cu un "Bună ziua! Bine ați venit!" sau măcar cu un dat din cap, semn că nu suntem invizibili. Mă panichez, mă uit dacă nu am uitat să-mi scot pelerina/mantia împrumutată de la Harry (n.a. Potter) pe care o folosesc când vreau să mă pierd în lumea unei carți.  Nu o aveam, o uitasem acasă. Deci, eram vizibilă din păcate!

Dar e adevărat: să fii politicos e “overrated”!

Începe, în sfârșit, cursul și aflu că nu există o structură, n-o să vorbim despre elemente sau tehnici de scris, n-o să comentăm niciun citat/fragment/cuvânt din nicio operă, bună sau rea, cunoscută sau necunoscută.

Dar ce-o să facem?!

O să scriem câteva rânduri pe o temă dată și-apoi citim cu voce tare, de față cu toată lumea , că doar nu în minte, ce-am scris în cele 10 minute alocate.

Mai țineți minte? Exact așa făceam și în clasele primare doar că nu plăteam pentru chestia asta!

Având în vedere ca eram cam 20 de persoane și fiecare trebuia să citească ce-a scris, timpul s-a terminat, "vă mulțumim pentru participare, ne vedem mâine!"

Măcar la final au fost și ei “overrated”!

În următoarele zile, oamenii au mai renunțat la curs. Dar eu nu și nu! Mă duc că nu se poate să fie totul chiar așa… stupid! Ambițioasă – pe timpul și pe banii mei, cred și eu!

Așa că, pe scurt, s-au conturat/creionat niște personaje de 10 minute – fiecare după cum l-a dus capul – și s-a ales unul pe baza căruia aveam să scriem acasă o scurtă povestire.

Am revenit, o alta zi, iar faza cu cititul în public… unde același personaj a fost, pe rând, găsit mort, „sinucis” prin aruncare de pe-un balcon, scuze nu am înțeles dacă s-a aruncat sau a fost aruncat (ulterior, și-a revenit din comă cu mă-sa lângă el spunându-i "Mami, e aici. O să fie bine!" – poate exista ceva mai penibil?!), ucis cu coasa, implicat în nu știu ce accident, plimbându-se prin cimitir șamd.

Tonul era unul negru la propriu. Mă rugam și speram că, poate, totuși, va citi cineva care-l va lăsa în viață pe bietul personaj imaginar! Și dorința mi-a fost, în sfârșit, împlinită. Frumos, o pată de culoare am gandit eu. Stai, stai, parcă nu îmi doream chiar așa de colorat. De la negru am trecut la proză XXX.

Tot e mai bine!

Și să n-aveți impresia că cei doi (a se citi lectori) chiar scriu pe undeva astfel încât să emită și creierul lor vreo opinie pertinentă sau măcar avizată – ar fi fost, desigur, ceva previzibil și cam aiurea la un atelier de scris unde citești!

După aceste "audiții", nu-i de mirare că plecam de-acolo cu niște migrene autentice!

În noaptea de dinaintea ultimei zile de curs am avut coșmaruri – nici până în ziua de azi nu știu de ce! – fapt pentru care m-am decis să mai las ambiția deoparte și să stau acasă, în liniște și fără atâția morți, cu creativitatea mea – chiar dacă nu terminam cursul!

Cred că e primul la care renunț. Sunt însă foarte, foarte fericită și mulțumită!

Deci, să tragem linie și să ne însușim morala: dacă n-ai bani nici măcar de terapie de grup de proastă calitate, poți alege varianta low-cost – atelierul de scriitură creativă!

 

PS. Dacă n-am scris bine acest text, să știți că e din cauza faptului că n-am terminat cursul!

 

Enjoy reading & have fun!

Te-ar putea interesa și: