Un faliment bancar în România, în adevăratul sens al cuvântului, nu mai poate avea loc ușor, din simplul motiv că actuala legislaţie şi practica europeană fac aproape imposibilă o astfel de situaţie. În cazul în care o bancă mare ar avea probleme, nu deponenţii sau ceilalţi creditori ar avea cel mai important cuvânt, ci două instituţii mai mult sau mai puţin dependente de stat, adică Banca Naţională a României şi Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar (FGDB).

„Nu există instituţie de credit care să reziste la retrageri masive, iar evenimentele din Bulgaria ne-au arătat clar acest lucru. Dacă este vorba şi de o bancă mare, cu impact semnificativ în economie, a cărei eventuală cădere prezintă risc de sistem, este clar că nu îţi poţi permite să o laşi. Şi atunci intervine statul. Nu direct, ci prin vehicule. Aceasta este practica europeană. În România, legislaţia este asemănătoare cu cea din Franţa, unde statul a intervenit deja pentru salvarea unor bănci“, explică Stan Tîrnoveanu, partener la societatea Zamfirescu Racoţi&Partners şi unul dintre specialiştii care au administrat falimente celebre cum ar fi Dacia Felix sau Banca Internaţională a Religiilor.

Salvate direct sau indirect pe banii contribuabililor

Spre deosebire de finalul anilor ‘90, când mai multe bănci care au avut probleme au fost lăsate să cadă şi au intrat într-­o procedură clasică de faliment, autorităţile au astăzi o cu totul altă abordare. O instituţie nouă, denumită administrare specială, permite Băncii Naţionale a României, cu mâna Fondului de Garantare a Depozitelor, să preia banca cu probleme de la acţionarii săi şi să o treacă de perioada critică, pentru ca ulterior să îi găsească un nou acţionariat, fără a se ajunge la faliment.

„Se ridică dreptul de vot al acţionarilor, se preia banca şi se parchează pe un vehicul special care se numeşte bancă-punte. Se transferă toate activele şi pasivele pentru o perioadă de minimum doi ani, pentru a putea face faţă cererilor de retragere. Nu este chiar o naţionalizare, o putem denumi preluare a controlului. Entitatea care preia activele nu este o instituţie a statutului, ci Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, care este finanţat din cotizaţiile băncilor, însă vorbim tot de o instituţie de utilitate publică. Dacă nu există suficienţi bani pentru a efectua majorarea de capital necesară pentru a stabiliza banca preluată, Fondul se mai împrumută cu garanţie de la stat, deci tot pe banii contribuabilului român“, continuă Tîrnoveanu.

Este important de precizat că disponibilităţile directe ale FGDB, obţinute din cotizaţiile băncilor din România, acoperă doar 2,2% din valoarea totală a depozitelor garantate. Altfel spus, în cazul în care s-­ar pune problema ca una dintre primele cinci bănci ca valoare a depozitelor atrase să aibă probleme, FGDB nu ar avea, direct, capacitatea de a acoperi depozitele garantate de la respectiva bancă, adică toate depozitele cu valori de până în 100.000 de euro. Legea rezolvă însă această situaţie, permiţând FGDB să se împrumute cu garanţie de la stat pentru a­-şi putea acoperi angajamentele.

 

Un model testat de piaţă

Cu diferenţa majoră că o instituţie de utilitate publică ar deveni jucător activ în piaţa bancară, modelul pe care va lucra banca-punte nu reprezintă o noutate pentru România. În ultimii ani, mai multe instituţii de credit s­au retras din piaţă transferând activele bancare viabile către alte grupuri financiare. Este, de exemplu, cazul RBS care şi­-a vândut mai întâi portofoliul de retail şi apoi pe cel corporate către Unicredit Ţiriac Bank. Acelaşi model l­a urmat şi Citibank, care a vândut portofoliul de clienţi persoane fizice către Raiffeisen, sau Millenium care s­-a retras cedând operaţiunile băncii maghiare OTP.