De la 1 ianuarie 2014, românii ar trebui să lucreze după bunul plac în toate cele 27 de state europene. După cum unii din cititori sau din cei care au realizat pe propria piele știu deja, în momentul de față mai există opt state care au profitat de sistemul agreat la momentul aderării (2+3+2): Marea Britanie, Franța, Germania, Belgia, Olanda, Austria, Malta și Luxemburg, la care se adaugă Spania, care, după liberalizarea totală a pieței pentru români, a revenit asupra deciziei la finalul anului trecut , pe fondul unei rate-record a șomajului.

Problema este că anumite state, și ne referim aici cu precădere la Marea Britanie (deși, conform unei serii de studii, Germania este principala țară vizată de potențialii emigranți români, nu Regatul Unit) se declară acum împotriva ridicării restricțiilor, chiar și după 7 ani de la aderarea celor mai urât privite două state de pe continent – România și Bulgaria.

În cuvintele Luminiței Odobescu, consilier de stat în guvern, „este regretabil ce se întâmplă acum cu imaginea României în Occident, argumentele aduse de vestici împotriva cetățenilor plecați la muncă sunt nedrepte. Dureroase sunt și barierele tehnice ce ni se impun, de la birocrația excesivă la intermedierea forțată a agenților de muncă. După aderarea din 2007, presa din anumite state transmitea același tip de mesaj, or între timp cifrele au infirmat aceste angoase.”

De altfel, fapt subliniat de-a lungul timpului de diverși actori politici, de data aceasta, chiar nu e vina noastră. „Să fie clar, ce se întâmplă acum cu românii datează din experiența Angliei cu penultimul val de aderare, din 2004. Să ne amintim că atunci guvernul de la Londra se pregătise să primească 20.000 de imigranți, și s-a trezit cu 550.000, doar din Polonia. De altfel, acum poloneza este cea de-a doua cea mai vorbită limbă din Regat”, reamintește Sean Bamford, expert în politici migraționiste în singura confederație sindicală din Regatul Unit, Trades Union Congress (TUC). Este previzibil un val similar de imigranți dinspre România? „Nu, nu cred. Dimpotrivă, senzația mea este că, în momentul de față, românii nu se mai simt prea atrași de piața britanică a muncii, care este una dintre cele mai neprietenoase de pe continent: aici nu există contracte de ramură, care să garanteze un pachet minim de beneficii, angajările la negru au înflorit, iar muncitorii care sunt prinși că lucrează ilegal primesc amenzi cuprinse între 1.000 și 5.000 de lire sterline. Mai mult, oamenii care nu au permis de muncă nu pot lucra decât în regim PFA, ceea ce înseamnă că nu au acces la sistemul de securitate socială, nu au dreptul la concedii, de fapt, nu au cam niciun drept. Și sunt plătiți atât de rău încât în construcții angajații români au ajuns să câștige 4 lire/oră.” Păcat, cât timp, în opinia lui Sean Bamford, „muncitorii români nu ies în evidență, nu provoacă probleme și sunt cunoscuți pentru disponibilitatea la muncă peste program și la mobilitate. Nu putem spune același lucru despre persoanele de etnie romă, din păcate.”

Nici reprezentanta guvernului român nu găsește o justificare pentru aceste temeri: „autoritățile române nu anticipează nicio mișcare demografică decisivă, iar dacă se va pleca, interesul va rămâne pentru aceleași piețe tradiționale, alese în funcție de afinitatea lingvistică.”

De ce este ignorat exemplul Irlandei?

Interesantă este, din această perspectivă, opinia amabasadorul Irlandei în România, Oliver Grogan (care, apropo, intervenind în cadrul conferința „6 ani de restricţii pentru români pe piaţa muncii din Uniunea Europeană” organizată la inițiativa Robert Bosch Stiftung, a vorbit într-o română impecabilă, deși și-a început misiunea abia în urmă cu un an): „Irlanda nu vrea neapărat să dea lecții, însă, după ridicarea oricăror restricții, în iulie anul trecut, cred că putem spune că avem experiență cu imigranții români. Cu atât mai mult cu cât, potrivit diverselor estimări, aceștia reprezintă aproape 1% din populația țării (40.000 de români la o populație de 4,5 milioane). Așadar, vorbim de o concentrație mult mai mare decât cea la care se pot aștepta britanicii. În cazul nostru, comunitatea românească este a doua cea mai mare din țară și, probabil, cea mai bine integrată, fără să fi provocat probleme sociale importante. După iulie anul trecut, nu s-a întâmplat mai nimic: oamenii care voiau să locuiască în Irlanda locuiau deja aici, ceea ce bănuiesc că este valabil și în cazul Marii Britanii.”