Pe parcursul a patru săptămâni, Capital a prezentat, bazându-se pe câteva cazuri reale, dar şi pe opiniile specialiştilor, traseul urmat de clienţii băncilor din prima zi de întârziere la plata ratei lunare până la executarea silită. În cele patru materiale de până acum am arătat, de asemenea, şi care sunt posibilităţile de a scăpa curat sau măcar fără „răni grave“ din capcana restanţelor la credit. Rând pe rând, am abordat cazurile clienţilor cu probleme în rambursarea creditelor de nevoi personale, a împrumuturilor imobiliare sau a finanţărilor luate de la firmele de leasing pentru achiziţionarea unui automobil. Realitatea este că şansele de a scăpa cu faţa curată sunt extrem de reduse, singura metodă sigură de a trăi liniştit fiind, până la urmă, plata la timp a ratelor. Totuşi, speculând erorile funcţionarilor bancari, scăpările din legislaţie sau, pur şi simplu, negociind cu banca ori, după caz, cu firma specializată în recuperarea creanţelor, se poate ajunge la un deznodământ cât de cât acceptabil pentru datornic. Datele prezente în statisticile Băncii Naţionale a României arată că în ţara noastră sunt peste 720.000 de persoane care au restanţe mai lungi de 30 de zile la bănci. Potrivit normelor bancare, ei ajung automat în baza de date a Biroului de Credit, motiv pentru care le va fi aproape imposibil să mai acceseze pe viitor un credit, fie el chiar şi de refinanţare. Dacă la cele 720.000 mai adăugăm alte 250-300 de mii de restanţieri din zona „creditelor doar cu buletinul“ şi dacă mai adăugăm şi cele aproape 10.000 de români care au fost deja nevoiţi să returneze automobilele către firmele de leasing, constatăm că interesul este enorm. Acesta este, probabil, şi motivul pentru care, pe site sau direct prin e-mail, am primit sute de mesaje de la cititori care au avut sau au probleme cu băncile sau firmele de leasing. Unii dintre ei ne-au relatat pe larg experienţele personale. Am aflat că unii trăiesc liniştiţi fără să ştie însă că datoriile nu se prescriu dacă executarea silită a fost începută. Alţii sunt deja condamnabili potrivit legii penale, fie că au fugit din ţară, fie că au „colaborat“ cu angajaţi ai băncii în detrimentul creditorului. Există însă şi cazuri în care, legal, s-a putut rezolva problema. Capital nu recomandă niciuna dintre metodele expuse aici şi se rezumă la a constata că ele se practică.  
Restanţierul clasic: bărbat de 30 de ani care nu a mai plătit rata de peste 3 luni
La finele lunii august, în România existau aproximativ 730.000 de restanţieri înregistraţi în Biroul de Credit. Sumele datorate de ei se ridicau la aproape șapte miliarde de lei, adică de peste două ori mai mult decât în urmă cu doi ani. Numărul restanţierilor nu a crescut spectaculos faţă de august 2010, de exemplu, calitatea restanţelor s-a înrăutăţit însă substanţial. Practic, peste 70% din restanţe au o vechime mai mare de 90 de zile, ceea ce înseamnă că „posesorii“ lor au intrat deja în procedura de executare silită. Potrivit buletinului lunar al BNR, la 31 august 2011, restanţele totale ale populaţiei se ridicau la aproape șapte miliarde de lei, dintre care 5,48 miliarde de lei erau restanțe mai lungi de 90 de zile. În privinţa tipului împrumuturilor care au generat restanţe, creditele de nevoi personale domină – peste 70%. Pe monede, cele mai multe restanţe sunt la creditele în lei, de valoare mică. În ceea ce priveşte tipologia restanţierului, ponderea majoritară o deţin bărbaţii de 30 de ani cu studii şi venituri medii sau sub medie.
CURAJOSUL
Am luat un credit mic, de 5.000 de euro, cu o rată de 250 de lei pe lună. După două luni, rata s-a majorat la 420 de lei pe lună. Nu am mai plătit nici măcar un leu. Banca m-a dat în judecată, dar nu m-am prezentat la nicio instanţă (oricum, nu am nimic pe numele meu). Surpriză, mi-a venit hotărârea la adresa de pe cartea de identitate. Potrivit deciziei, trebuie să plătesc 15.000 de lei, dar nu se precizează în cât timp. Penalizări nu mai sunt pentru că este o hotărâre judecătorească ce precizează exact suma ce trebuie plătită. Toate acestea se întâmplau în 2009. De atunci nu am plătit nici măcar un leu. Până acum am doar conturile blocate în momentul acesta şi aşa or să rămână, pentru că nu intenţionez să plătesc nici măcar un leu, deşi dacă facem un calcul simplu aş ieşi în avantaj. Până la urmă, 5.000 de euro, cât a fost creditul, minus ratele înseamnă 4.900 de euro. Chiar dacă mă decid să plătesc ar trebui să dau 15.000 de lei, deci sub 4.000 de euro, adică mai puţin decât am luat.
Mihai
IGNORANTUL
Am luat un credit de 12.000 de euro în 2007, am plătit trei ani, adică exact până când au început tăierile salariale. Sunt bugetar, deci veniturile mele au scăzut cu peste 25% de la o lună la alta.   Nu am mai plătit. Am trecut toate bunurile de pe numele meu.Locuinţa, maşina, casa de vacanţă.
Au început telefoanele: „plătiţi că vă executăm!“, „plătiţi că altfel vă poprim conturile“ şi altele. Până la urmă, au pasat datoria la o firmă de recuperare creanţe. De atunci se tot chinuie să facă ceva dar, cel puţin din punctul meu de vedere, nu vor reuşi să ia nimic. Mi-a spus un avocat că atunci când se împlinesc trei ani de zile (cifra magică), pentru că nu au reuşit să mă execute silit (nu au avut ce) sau să instituie poprire îi pot da în judecată pentru a obţine prescrierea datoriei.
Capital: Cum procedura de executare silită a fost declanşată, datoria nu se prescrie după trei ani.
Darius
„PRIETENUL“ DE LA BANCĂ
În 2006 am luat un credit de nevoi personale de 10.000 de euro, cu buletinul şi adeverinţa de salariu. Am mai pus 5.000 de euro din economiile mele şi am cumpărat o garsonieră. Am plătit ratele vreo 8 luni, iar dobânzile au crescut şi m-au sufocat. Am vorbit cu „prietenul“ de la bancă, cel care m-a ajutat şi cu creditul, şi mi-a spus să trec garsoniera pe alt nume şi să-mi schimb serviciul.
 Am „vândut“ garsoniera surorii mele, iar serviciul l-am schimbat la o firmă care mă plăteşte cu 900 de lei oficial şi cu alți 1.200 de lei „neoficial“. A venit firma de recuperări şi îmi reţine 240 de lei din salariu.
 Am 50 de ani şi, indiferent cât îmi vor reţine, va fi cu mult mai ieftin decât dacă aş fi plătit ratele conform contractului iniţial cu banca. Eu, unul, sunt mulţumit de compromisul ăsta. Simt că şi eu, și banca am făcut o afacere echitabilă, chiar dacă ei nu sunt de acord cu asta.
Dan
REVOLTAȚII
Toţi cei care şi-au făcut credite trebuie să plătească. Ei sunt motivul pentru care preţurile locuinţelor au crescut. Ei sunt motivul pentru care economia e dată peste cap. Absolut nimeni nu poate să economisească nici măcar 100 de lei pe lună, dar absolut toată lumea crede că poate să plătească rata la bancă de 60% din salariu. Plătiţi fraţilor acuma cu vârf şi îndesat!
Ion
Vă  spun un mare secret. Eu îmi ţin o parte din economii la bancă.Banii pe care vi-i dă vouă banca cu împrumut sunt banii mei şi ai altor depunători. Banca nu inventează alţi bani. E un simplu intermediar al banilor altora, iar multiplicarea banilor este o metaforă pe care unii berbeci o iau ad litteram. Uită-te în wikipedia, acolo unde e vorba de multiplicarea banilor şi înlocuieşte cuvântul „bani“ cu cuvântul „brânză“.
Radu
REALISTUL
Cea mai ieftină dintre variantele pe care un bancher deştept şi realist ar trebui să o ia în consideraţie ar fi negocierea directă cu ocupantul casei pentru modificarea principalului şi reducerea dobânzii la nivelul actual al pieţei, corelate cu venitul actual al ocupantului aşa-zis rău-platnic.
Chiar dacă ar trebui să şteargă suma neplătită pentru o perioadă, banca poate justifica legal pierderea sau reducând-o din propriul profit, deci plătind mai puţine taxe.
À la long, chiar şi cu o reducere de principal şi dobândă, banca, investitorii şi ocupanţii au toţi doar de câştigat.
Din nenorocire, marea majoritate a bancherilor şi investitorilor sunt avizi de bani nemunciţi, stau prost cu creierul şi nu văd pădurea de case delapidate din cauza paiului din ochi.
Casa respectivă este încă în bună stare, dar în ce condiţie fizică va fi casa la evacuare?
Victor
7 mld. de lei era, în august 2011, valoarea totală a restanţelor mai lungi de 30 de zile adunate de români, două ori mai mult decât în ianuarie 2010.
1 mil. este numărul minim al românilor care au restanţe la credite bancare, împrumuturi de la companii specializate de tip IFN şi firme de leasing