Când întrebi un angajat în cât timp va face ceva şi el îţi răspunde: „Şefu’, în 5 minute se rezolvă”, deja ştii că asta înseamnă cel puţin câteva ore… sau zile…

„Unde este domnul director?” Răspunsul vine instant: „Este într-o întâlnire”. Asta înseamnă că nu are niciun chef să vorbească.

„Trimite-ne oferta pe email, la [email protected]…, şi o trimit eu mai departe către departamentul de achiziţii”, spune secretara. Asta înseamnă că se duce direct la gunoi.

„Asta e politica firmei” e un statement excelent, acoperă aproape toate situaţiile posibile.

„Aţi fost foarte OK la interviu, apreciem skill-urile dvs., ne-aţi impresionat până la lacrimi, însă cu regret trebuie să va informăm că aţi fost respins.” Nimeni nu îl regretă în vreun fel. În realitate, asta se poate traduce că ai fost jenant, te-ai comportat execrabil şi, cu bucurie, va informăm că CV-ul dvs. va fi pe blacklist în următorii cinci ani.

„Nu mai insistaţi, o să vă contactăm noi zilele viitoare.” Aşa sună de multe ori un răspuns când vrei să ştii ce ai făcut totuşi la un interviu. Sfat: nu te va contacta nimeni. Niciodată.

„SMS: Scuze, întârzii 5 minute (asta înseamnă cel puţin 20), este trafic.” Ce folositor e traficul ăsta uneori! Când întârziem acasă din cauza lui, îl înjurăm.

Paradoxal, nesinceritatea reuşeşte să facă pe toată lumea fericită, la final răsuflăm cu toţii uşuraţi. Secretul este să găseşti argumentul cu cea mai bună acoperire în contextul respectiv.

Trimitem de multe ori forecasturi „umflate”, conştienţi că nu o să le atingem, dar ne este mai uşor să dăm explicaţii după, decât să înfruntăm realitatea înainte.

Manipulăm cifre şi rapoarte astfel încât să „pară” un rezultat frumos. Toţi ştim cum stau lucrurile, dar ne prefacem că totul este minunat şi că peste tot este armonie…

Ne ascundem după stereotipuri, clişee şi ne auto amăgim, alungând violent glasul conştiinţei care vrea să ne aducă la realitate şi sinceritate. Ne amăgim de multe ori cu aparenţe, construim realităţi imaginare, posibil pe baza temerii că imaginea de „sine” (a noastră, a companiei) va putea fi afectată.

Este ca atunci când vorbeşti cu iubita la telefon şi la finalul fiecărei conversaţii îi spui: „Te iubesc, pa!”. Este „sec”, protocolar, politicos, lipsit în totalitate de orice urmă de iubire sau măcar sentimente.

De câte ori, după ce am închis telefonul cu un client, zâmbind, cu o voce calmă, amabilă, serviabilă, l-am trântit de toţi pereţii?

De câte ori i-am spus soţiei sau iubitei, „îmi este dor de tine” fără să ne fie, doar pentru că celălalt ar dori să audă asta, i-ar face plăcere, se simte bine?

Cred că nivelul la care a ajuns astăzi pseudocomunicarea în business „îmbrăcată” în forme fără fond, nesinceră, aparentă, lipsită de adevăr, cu intenţii ascunse, a ajuns să fie universal.

Mascăm adevărul într-un limbaj camuflat, deghizăm realitatea în aparenţe înşelătoare. Creăm structuri de limbaj codate în reprezentări false.

Ce se întâmplă când cuvintele nu corespund cu sentimentele, gândurile, realitatea?

Păi limbajul reflectă structurile gândirii, are un puternic rol social şi este în directă legătură cu dezvoltarea personalităţii. Când spunem una, dar gândim altceva, cred că ne transformăm pe noi în personalităţi deviante.

A fi de dimineaţă până seară un actor, interpretând diverse situaţii de comunicare în funcţie de context, este exact cum în timpul unei piese de teatru ai schimba la fiecare minut scaunul în funcţie de cel mai bun unghi de vizualizare. Oboseşti!

Şi mai e un efect: parcă dispare acea legătură de umanitate care se prinde în mod natural între oameni. Parcă modul acesta de a comunica ne facem să ne urâm mai mult, să fim mai anxioşi, încordaţi…

Sau lucrurile se pot înrăutăţi când suntem noi înşine, sinceri cu noi, sinceri cu ceilalţi?

Să avem oare o dată curajul ca pentru o zi să spunem ce gândim?

„Bună ziua, domnule director, astăzi am ceva pe suflet şi nu pot să zâmbesc.” Oare nu ne-ar face mai empatici? „Dar ce s-a întâmplat, vino să povestim”, nu ne-ar umaniza, nu am fi mai buni unii cu alţii dacă am ne-am spune supărările, criticile, tristeţile, supărările şi nu le-am disimula în false protocoale de limbaj?…

Sau să lăsăm trasă „perdeaua” asta albă, călcată perfect, frumos mirositoare şi să ne auto amăgim că aparenţele reprezintă, de fapt, adevărata comunicare?