Căutam un director pentru o instituție importantă. Atât de importantă, încât în atribuțiile mele de head-hunter intra și iscodirea oamenilor principali ai statului (prim-ministrul, niște miniștri, președinții de la Parlament, liderii de partide etc. și chiar de la Președinție) pe chestiunea respectivă și, eventual, obținerea unui acord de principiu sau a unui compromis rezonabil. Dar nu asta a fost partea cea mai urmuziană dintre toate, deși au fost și aici câteva momente de suspans. Am vorbit și am "negociat" cu toți aceștia, mai puțin cu președintele, care l-a pus pe șeful consilierilor să discute "chestiunea", deși era și el numai ochi și urechi și aștepta informațiile într-o cameră alăturată.
Nu a fost o recrutare obișnuită pentru mine, pentru că nu am recomandat eu candidații, ci mi-au fost "dați". Vreo 12, adică cei care se "înscriseseră în concurs", conform legii. O parte dintre ei erau chiar din instituția respectivă, ceilalți, din afară. Eu trebuia să-i evaluez, deci și să prezint "comisiei" concluziile mele, împreună cu comentariile, obiecțiile și recomandările primite din partea oamenilor politici mai sus înșirați.
Erau și câțiva normali la cap printre cei 12, însă într-o îngrijorătoare minoritate. Nu am loc aici să descriu tot procesul acela halucinant și sinistru de la un capăt la altul, cred că nicio carte întreagă nu ar ajunge pentru așa ceva. Una dintre "probe" a fost cea a "planului de management" (sic!). Candidaților li s-a cerut, cu o naturalețe dezarmantă, să prezinte "comisiei" un "plan de redresare și de reorganizare a instituției, urmat de unul mai detaliat de relansare". Nici mai mult, nici mai puțin! Și candidaților li s-a părut un lucru normal, doar unul dintre ei s-a mirat puțin, însă nici acela prea mult.
Nu vă puteți închipui ce era scris în acele "planuri de management". Dar nu acolo era grotescul, pentru că aceia nu erau nici primii și nici ultimii manageri aspiranți care nu se prind că se fac de râs. Apogeul cinismului a fost la susținerea acestor "planuri" în fața "comisiei". Și, mai ales, „dezbaterile“ acesteia pentru departajarea câștigătorilor.
A fost un spectacol a cărui amintire o voi lua cu mine în mormânt. Niște proști stând și argumentând în fața altora care făceau pe proștii… Se puneau întrebări, se cereau explicații și lămuriri, se ridicau sprâncene, se ducea degetul la tâmplă a gândire grea. Într-o oră, "comisia" decisese deja cum trebuie salvată și apoi înflorită instituția. Însă nu a durat prea mult, pentru că a sunat telefonul. "E Cotroceniul" – anunța secretara cu glas tremurat. Liniște deplină, numai bine cât să se audă din receptor vocea aceea pițigăiată. Președintele "comisiei" s-a îngălbenit, a zis "să trăiți, sigur că da!".
Ceilalți au spus și ei "evident, sigur că da, cum de nu ne-am dat noi seama de prima dată…" și apoi s-a încheiat recrutarea și am plecat cu toții pe la casele noastre.
