Sectorul de stat trebuie să se ajusteze şi el, după modelul celui privat. Cu 20 de procente, cu mai multe sau mai puţine, dar statul va trebui să slăbească.

Fiica mea a plecat într-o tabără în Marea Britanie. Primul lucru care a surprins-o a fost că la chiuvetă apa caldă şi apa rece curg prin ţevi diferite. Poţi să obţii apă călduţă doar combinând-o în chiuvetă. E o metodă de a înlătura risipa pe care Ilinca nu o întâlnise în România. La fel curge apa şi-n hotelurile din America şi, probabil, în multe alte ţări bogate. Cumpătarea, lupta cu risipa oricărui fel de resurse au făcut ca aceste naţiuni să fie bogate. Norvegia dispune de resurse imense de petrol şi gaze, dar norvegianul plăteşte cel mai scump consumul acestora; şi nu pentru că sunt bogaţi, ei sunt bogaţi pentru că au preţuit cum se cuvine resursele pe care le-au primit de la Dumnezeu! Un preţ prea scăzut al resurselor e un îndemn la risipă. La fel procedează şi japonezul, şi canadianul, şi elveţianul sau israelianul! Cumpătarea este un cuvânt aproape străin românului. Atenţie: sărăcia nu este neapărat sinonimă cu un comportament cumpătat! Poţi să fii bogat şi cumpătat, dar poţi fi şi sărac, dar risipitor.

Şi ajungem la criza noastră: am analizat de ce unele ţări au fost mult mai puţin afectate de criză. Polonia, de exem­plu. Nu a existat niciun descântec, nicio măsură miraculoasă pe care s-o fi luat-o guvernul polonez în ultima vreme. Toată explicaţia stă în comportamentul din anii trecuţi: o politică bugetară prudentă (adică s-au întins cu cheltuielile atât cât le-a fost plapuma), politici fiscale moderate, creşteri salariale line în sectorul de stat. Adică au fost cumpătaţi. Până şi bulgarii au avut grijă să aibă excedente bugetare în anii în care le mergea bine. La noi, în schimb, a fost petrecere: am mâncat şi-am băut tot ce-am avut. Aproape că nici nu are rost să acuzi fostul guvern: presiunea populară pentru acest comportament era enormă. În perioada de creştere economică, practic, statul se întrecea cu sectorul privat: cine creşte mai repede! Statul se îngrăşa angajând zeci şi zeci de mii de funcţionari cu salarii care obligau sectorul privat să mărească şi el lefurile, dar scăzându-i, în acest fel, competitivi­tatea. A venit criza. Sectorul privat s-a ajus­tat rapid, abrupt, dureros. Scăderi de salarii cu 50%, cum s-a întâmplat la RealitateaTV, este un astfel de exemplu de ajustare abruptă. Statul nu are aceeaşi flexibilitate: aici sunt sindicate puternice, contracte colective favorabile salariatului şi legi prin care concediatul câştigă în instanţă. Dar sectorul de stat trebuie să se ajusteze şi el, după modelul celui privat. Cu 20 de procente, cu mai multe sau mai puţine, dar statul va trebui să slăbească. Modelul de stat cu funcţionari mulţi şi ineficienţi, cu pensionari mulţi şi tineri, cu un procentaj nemaivăzut de pensionaţi pe caz de boală, cu ajutoare sociale şi gratuităţi cum nu există nici în Suedia, acest model de stat nu mai poate funcţiona. Pentru că numărul celor care au beneficiat până acum este enorm şi opoziţia la schimbare va fi pe măsură. Factura pentru lipsa de cumpătare şi de viziune din trecut o plătim acum. Criza are măcar meritul că ne obligă să revenim cu picioarele pe pământ: ne obligă să ne uităm în traistă, să vedem câte parale avem şi să stabilim în ce fel îi cheltuim pentru a nu mai ajunge într-o astfel de fundătură.