Din păcate, nu este o glumă! După revoluție, fotbalul românesc s-a distrus. Normal, totul a început de la bază, de la copii și juniori. Aceștia au devenit cantitate neglijabilă în ochii mai-marilor fenomenului. Așa că, ani de zile, nu s-a investit nimic. Cu salarii sub minimul pe economie, antrenorii au reacționat primii. Ca să antreneze cu atenție un copil și să-i dea șanse să se afirme, au început să primească bani de la părinți. Se promova nonvaloarea, lucru destul de grav. Totuși, crima cea mai mare a fost că generații întregi au învățat, și încă mai învață, că se poate câștiga dacă trișezi. Nimic mai fals, iar rezultatele o dovedesc. Deși a jucat cu fotbaliști care au ajuns și la echipa națională, și se spune că era mai bun ca ei,  prietenul despre care am vorbit s-a lăsat de sport. A avut și ghinionul de a se accidenta, dar decizia a luat-o pentru că era sigur că el nu avea șansa să facă performață. Așa că a ales cartea…
Pe mulți, deși au învățat greșit primii pași în fotbal, talentul i-a ajutat să ajungă la un alt nivel, să pășească în fotbalul mare. Ceea ce au găsit acolo este de domeniul science fiction. Un fost coleg a avut șansa, sau ghinionul, să joace pentru cea de-a doua echipă a unei foste mari campioane. Bineînțeles, la acest nivel, oriunde în lume s-ar fi trăit decent din salariu. Ei bine, nu și la noi. Salariul nu exista, iar ca să-l bage în teren, antrenorul îi cerea bani. Normal, cum situația materială nu-i permitea să fie nici măcar rezervă, a eșuat în liga a treia. Acolo, un adversar i-a rupt piciorul și i-a pus capăt carierei. 

Sunt doar două exemple, dar le cunosc atât de bine încât pot spune răspicat că fotbalul românesc suferă de o boală gravă. Ca să se vindece, trebuie să plece vinovații: șefii LPF și FRF, precum și patronii de club hoți, analfabeți și asociali. Dacă nu vor, nu este nicio tragedie! În cel mai rău caz, schimbarea vine natural. Asta pentru că nimeni nu este veșnic!   
Oricum, are cine să le ia locul și să facă performanță – câțiva dintre jucătorii celebrei Generații de Aur au continuat să trăiască și să muncească pentru fotbal. Au ridicat, pe banii lor, școli de fotbal, au preluat echipe, au investit în infrastructură. Au făcut, de unii singuri, mult mai mult decât o armată de funcționari cu zeci de milioane de euro pe mână. Datorită unui Hagi sau Popescu, sunt convins că voi ajunge să văd o echipă a României la un turneu Mondial. Și mai știu ceva: la ei, un junior promițător valorează măcar două mingi și un rând de echipament… nou.