Capital: Cum s-au împăcat rolul de actor și rolul de regizor?
Cristi Puiu: Povestea filmului, și nu neapărat povestea, dar mai ales conceptul nu avea cum să se lege de relația tradițională regizor-actor. E o poveste extrem de personală și era obligatoriu să fiu eu personajul principal. Discursul din spatele filmului, filozofia din spatele lui, și anume punctul de plecare, care era constatarea faptului că fiecare dintre noi trăim în propriul nostru cap m-a obligat să asum această poziție și să dau corp cumva acestui concept, asumând totul cap coadă. Și nu a fost deloc ușor, a fost îngrozitor de greu. Motiv pentru care nu o să mai joc niciodată. Nu mi-am propus niciodată să fac actorie, deși am făcut acest lucru în școală, am jucat. Dar acum era absolut necesar ca lucrurile să se întâmple așa. Fabricarea unui film este extraordinar de costisitoare din punct de vedere financiar, dar și din punct de vedere uman. Mă refer la energia consumată în momentul în care apare situația asta nouă în care regizorul și joacă: energia consumată se triplează. Sunt foarte multe solicitări de natură extrem de diferită pentru că tu, ca regizor, trebuie să controlezi, să supervizezi toate departamenetele și, pe măsură ce filmarea avansează, oboseala crește exponențial și atunci devine foarte greu de gestionat poziția personajului, pentru că personajul trebuie să aibă propria lui stare. Iar propria stare a personajului nu se suprapune în mod obligatoriu pe starea pe care o are regizorul la filmare, angoasat și chinuit și ingrijorat la fiecare pas de lucruri legate de cheltuieli și celelalte. Dar celelalte reprezintă partea fericită, adică jocul actorilor, miza în scenă, tot ce ține de aspectul creativ al meseriei. Din această cauză a fost foarte greu, extraordinar de greu. Iar comunicarea era din ce în ce mai complicată pentru că multe lucruri nu ieșeau așa cum îmi doream.
Capital: Cât timp ați lucrat la ”Aurora”?
Cristi Puiu: La Lăzărescu (n.r. ”Moartea domnului Lăzărescu”) au fost 39 de nopți de filmare, iar la ”Aurora” au fost 80. Practic, s-a dublat. Și doar pentru faptul că am jucat eu. Trebuia să filmăm, apoi să văd ce am filmat, să fac corecturile și așa mai departe. Din acest motiv, avansam extraordinar de greu. Nu cred că este ușor pentru niciun regizor care joacă.
Capital: Această muncă a fost răsplătită. ”Aurora” a luat trei premii la cea de-a şasea ediţie a galei Gopo:  ”Cel mai bun film”, ”Cel mai bun regizor” şi ”Cel mai bun scenariu”.
Cristi Puiu: Asta nu ma interesează. Acum vreo șase ani, când au inventat ei acest premiu Gopo, i-am trimis un e-mail Oanei Bujgoi, soția lui Tudor Giurgiu – ea se ocupa de Gopo – în care i-am scris să nu mă amestece în povestea asta… că nu vreau să am vreo legătură, vreodată, cu acest premiu.  Îmi trimisese filme să le votez. Eu nu cred în prostiile astea, nu cred că Oscarul e un lucru serios.
Capital: Și totuși, mulți au nevoie de astfel de confirmări.
Cristi Puiu: Confirmările de care avem nevoie sunt câteva și ele nu vin de la instanțe din astea inventate. Dacă acestea sunt confirmările pe care cineva le așteaptă, îmi pare foarte rău pentru acest cineva. Nu sunt de acord cu premiile în general și nici cu competiția în artă.  Aceasta nu este o invenție a oamenilor care fac artă, ci este o invenție a oamenilor care fac business din artă. Pentru mine filmul este, dincolo de restituire, o mărturisire personală. Și atunci devine extraordinar de costisitor. Premiile, toată munca asta arată ca o glumă proastă. Nu mă interesează și le-am spus de atunci că nu mă interesează… nici Gopo, nici Oscar, și nici premiul Academiei Europene de Film. Nu mă interesează niciun premiu în general.  Problema este că sistemul este de așa natură construit, gândit, încât pentru a ajunge să-ți distribui filmul pe care l-ai făcut și pe piața locală și pe cea internațională, trebuie să treci prin aceste filiere ale festivalurilor de film. Așa este lumea construită. Dar România nu avea nevoie de premiile Gopo. România avea nevoie de alte lucruri la capitolul ”cinema”. În primul rând, bani pentru școală și regândirea școlii românești de film care arată jalnic, deși Sorin Botoșeneanu,  decanul Facultății de Film (n.r. – din cadrul UNATC) încearcă să facă tot posibilul pentru a o salva, iar Arhiva Națională de Film e pe butuci, adică filmele se deteriorează acolo. Pe undeva este legitim ca americanii și francezii să-și acorde premii și să inventeze festivități din astea precum Oscar și Cesar, atâta vreme cât respectul pentru cinema există. Au și arhive, au cinemateci, au școli de film. În România, lucrurile stau foarte prost. Pe de o parte sunt oameni care trag cinematografia în jos, pe de altă parte sunt oameni care încearcă să o salveze.