Trăiască revoluția din Belarus! Dar ce se petrece acolo e doar o parte a tendinței globale de a protesta, întreruptă doar efemer de pandemie, este scris pe ft.com

Anul trecut au avut loc mari proteste aproape fără precedent din Hong Kong în Liban și până în Minneapolis. Retrăim anul 1968, dar la scară mai mare: o stradă aproape invariabil pașnică substituie parlamentul în calitate de principal forum al opoziției. Tendința cuprinde deopotrivă țări bogate și sărace, democrații și dictaturi, scrie Richard Youngs în „Civic Activism Unleashed: New Hope or False Dawn for Democracy?” [„Activism civic dezlănțuit: Nouă speranță sau falși zori ai democrației?”

Atât protestele cât și generația contemporană de dictatori se alimentează dintr-o nemulțumire tot mai mare și se află în competiție. În 2016 Indicele Instabilității Sociale întocmit de Organizația Internațională a Muncii a atins un vârf record al protestelor comparativ cu media lor din ultimii 40 de ani. Apoi primul an de președinție al lui Donald Trump a dus la un nou record al marșurilor de protest în SUA – până când a fost spulberat anul acesta de către cele 15 până la 26 de milioane de americani care au protestat după uciderea lui George Floyd de către poliție.

În acest ultim deceniu protestatarii au pierdut majoritatea luptelor, însă protestele continuă să se intensifice. Și sunt foarte diferite de cele anterioare. Cele mai multe proteste moderne nu au o afiliere formală, în ciuda tentativelor lui Trump de a înfățișa Antifa – „anti-fasciști” prescurtat – drept o organizație cu membri formali, precum partidele comuniste din anii ’30.

Multe proteste sunt repetitive: mișcări din Belarus și până în Venezuela persistă de ani. Manifestanții libanezi tocmai au răsturnat al doilea premier în numai 10 luni. În plus, protestele „sar” din țară în țară: acum există și o mișcare „Zimbabwean Lives Matter”.

Protestele de azi sunt concepute pentru a genera clipuri virale. Un mic grup de membri ai unei miliții de extrema dreaptă care a invadat în aprilie parlamentul din Michigan a produs imagini suficient de convingătoare pentru a șoca întreaga țară. Și violența forțelor de securitate ajunge aproape instantaneu pe rețelele sociale, după cum au descoperit torționarii din Belarus. Acest lucru încurajează majoritatea regimurilor să-și exercite brutalitatea în privat și să apeleze la spionaj digital contra protestatarilor, uneori cu scopul de a-i face pe aceștia să „dispară” ulterior din locuințele lor.

Dar și protestatarii devin mai isteți: 15% din belaruși urmăresc un canal criptat de Telegram din Polonia care diseminează filmări de la proteste. Acum un deceniu circulau două teorii rivale despre rețelele sociale: una spunea că ajută protestele, alta că sunt o unealtă pentru dictatori. Ambele s-au dovedit a fi valide.

Deocamdată dictatorii îi bat (adesea și literalmente) pe protestatari. Youngs citează cercetări conform cărora doar o treime din protestele de după 2010 au avut vreun fel de succes. Freedom House, ONG-ul american, a înregistrat 14 ani consecutivi de declin al libertății la nivel global, măsurată în funcție de drepturile politice și libertățile civice.

Lucru care se datorează parțial faptului că Rusia și China îi sprijină pe dictatori. Ambele i-au recunoscut „victoria” lui Alexander Lukașenko la alegerile falsificate din Belarus. Mark Green, director executiv al McCain Institute for International Leadership, a afirmat: „Aceasta nu mai este o bătălie între un singur conducător autoritar și forțele democrației. Există o comunitate a autoritarilor care deține un arsenal comun de instrumente și stratageme”.

Din contră, puțini protestatari au prieteni străini în funcții înalte. Occidentul e lipsit de orice convingere – dovadă e blândețea cu care îl tratează pe omul care are acum șanse să-i sufle lui Lukașenko titlul de „ultim dictator al Europei”, Viktor Orban al Ungariei. Kenneth Roth, director executiv al Human Rights Watch, e ceva mai optimist, dar explică totuși că: „Promovarea drepturilor omului și democrației a fost întotdeauna doar unul dintre interesele dintr-o gamă mai largă din perspectiva democrațiilor occidentale. Nu a fost niciodată unicul principiu călăuzitor”.

Multe proteste moderne – și în acest sens se remarcă „gilets jaunes” din Franța, întâi contra accizelor la combustibili, ulterior extinse la o nemulțumire mai generală – nici măcar nu-și doresc puterea. Unele preferă să rămână nemânjite de politica electorală, găsindu-și o comunitate, o identitate și un sentiment de puritate în protestul etern. Ele își cheltuie energia pe lupte interne, fascinate de narcisismul neînțelegerilor mărunte. Acesta e și unul dintre motivele pentru care s-a dezintegrat alianța People’s Vote [fondată în 2018 pentru a obține un al doilea referendum privind Brexit – n.trad.] din Regatul Unit.

Un alt motiv a fost acela că People’s Vote nu s-a putut atașa de nici un partid. Nelson Mandela și Václav Havel au priceput că mișcările de stradă nu pot câștiga decât dacă-și construiesc și o aripă electorală. De aici și mesajul de pe colierul lui Michelle Obama: votați. Mișcarea Black Lives Matter înțelege acest lucru. Ea s-a aliat în principal cu Partidul Democrat, trăgându-l și pe Joe Biden pe traiectoria ei. Dar ea e totodată pregătită să-l și pedepsească pentru orice derapaj.

Covid-19 creează acum o nouă generație de protestatari: zeci de milioane de tineri care nici nu muncesc și nici nu studiază, dar „trăiesc” pe rețelele sociale. O văd chiar eu în propria-mi casă: unul dintre cei doi fii ai mei de 12 ani, care n-a mai dat pe la școală de câteva luni, e atras ca o molie de lumină de protestele interminabile care au loc în apropierea apartamentului nostru din Paris. Deja a fost gazat cu gaze lacrimogene de două ori.

Unele guverne s-au folosit de pandemie pentru a-și intensifica spionarea propriei populații. Dar, cu excepția cazului în care va reveni carantina, frustrarea tinerilor va fi convertită în proteste. Politica va rămâne un joc al străzii, iar mișcarea globală de protest probabil nu va continua decât să crească.