Situația pe front a obligat statele care susțin Ucraina să își clarifice pozițiile și să accelereze ajutorul, trecând uneori chiar limite care altă dată păreau inviolabile – rachetele cu rază lungă de acțiune și livrarea de avioane de luptă. Ba chiar, țările din est au susținut ideea că în acest moment și dată fiind conjunctura, interdicția impusă Ucrainei de a lovi în teritoriul rus unde se află depozitele de muniție, carburanți și tehnică de luptă care participă la agresiune trebuie ridicată.

Discursul lui Emmanuel la Munchen a dat asigurări aliaților că poziția președintelui francez este, în sfârșit, aliniată cu a celorlalți. Ne amintim nesfârșitele convorbiri telefonice cu președintele Putin care contrariau în primele luni de război și care au încetat, totuși , în septembrie. 

Într-un interviu recent acordat cotidianului Le Figaro de președintele ucrainean Volodimir Zelenski, acesta spunea că « Emmanuel Macron s-a schimbat, de această dată cu adevărat ». Presa franceză a fost într-o oarecare măsură ofensată de această « notă la purtare » pe care Zelensky s-a simțit în drept să o dea. Însă noua prietenie părea solidă, mai ales că deplasarea de la Paris la Bruxelles s-a făcut în tet à tet, Macron – Zelensky, în avionul președinției franceze. Toată lumea a presupus că cei doi au pus cărțile pe față.

Cum spuneam, discursul oficial la Munchen susținut de Emmanuel Macron mergea în aceeași linie radicală, cu o victorie « până la capăt ».

Câteva ore mai târziu, patabum! În avionul care îl aducea acasă, președintele a invitat câțiva jurnaliști pentru un interviu care, departe de a fi o clarificare, este o negare în toată regula a ideilor susținute la Munchen. 

În primul rând, Emmanuel Macron spune că « Rusia nu trebuie strivită ». De câteva luni, analiștii se acordă asupra a cel puțin unui aspect : Putin nu va ceda cu nici o condiție, Putin nu va negocia, obiectivele sale au fost reafirmate – anexarea Ucrainei – o înfrângere a Rusiei nu va pune capăt războiului care poate fi reluat oricând. Americanii au afirmat însă încă de la începutul războiului că Rusia trebuie epuizată, astfel incat sa nu se mai poată ridica în picioare și ataca un stat vecin în următoarea sută de ani.

  Aceasta divergenta de opinii este cel puțin o fractură în viziunea pe termen lung a coaliției.

Macron mai spune că Putin este singura soluție în configurația actuală de la Moscova ; prăbușirea lui ar putea deschide calea unor lideri mult mai radicali. Or, Putin este în vizorul occidentalilor care pregătesc un Tribunal internațional pentru acest război, așa cum a fost cel pentru fosta Iugoslavie, în care Putin ar putea fi acuzat cel puțin de « crimă de agresiune ». Iar diaspora rusa susține chiar în aceste zile că se lucrează la o alternativa chiar la Moscova– aceasta nefiind, cum am fi înclinați să credem, Navalnîi. Nimeni, în afara de Macron, nu crede că o negociere serioasa și sincera se poate purta cu Vladimir Putin.

Dar că să revin la chestiunea « strivirii » Rusiei, despre care vorbea Emmanuel Macron în avionul care îl aducea la Paris, imposibil să nu fac o corelație cu zvonuri care circulă pe piață și care au fost evocate în termeni destul de misterioși, de câteva ori, pe diverse platouri de televiziune, și anume dislocarea Federației Ruse în țările componente. Rusia nu ar mai fi în acest caz decât Republica de dincoace de Urali. Mișcări secesioniste se fac simțite în câteva din aceste republici.

În sfârșit, mai este problema Chinei. Vladimir Putin ar trebui să își aducă aminte adagiul « ferește-mă, doamne, de prieteni… » China se infiltrează de ani buni în zonele pustii din Siberia, populează orașe, construiește chiar unele noi. Cine are ocazia nesperată să treacă prin zonele abia desțelenite va constata că la intrarea în localități, numele este scris în chineza…Prima speculație pe care am auzit-o recent este că Vladimir Putin este gata să cedeze o parte din Siberia contra ajutorului chinez. Un teren vid și inutil, contra unui teren pe care liderul de la Kremlin în considera leagănul civilizației ruse, chiar dacă va trebui să rusifice forțat populația.

Revenind la relațiile Franței cu Rusia, există o anumită promiscuitate care durează de cel puțin două sute de ani și care trece prin crearea Partidului Comunist Francez, ancorat la trena Moscovei. În anii 20, doctrina spunea că interesele Moscovei trec înaintea interesului național francez pentru că proletariatul este internațional iar experimentul care se face în Rusia trebuie să beneficieze de toată susținerea. Ceva mai târziu, în primii ani ai celui de-al doilea război mondial, PCF a respectat pactul Ribbentrop-Molotov și a refuzat intrarea în război împotriva Germaniei Naziste. Câteva sabotaje împotriva armamentului francez au fost déjà documentate. Intrarea în rezistență a comuniștilor francezi, care își spun « partidul cu 20.000 de morți”, s-a făcut abia când Rusia a fost atacată…

În sfârșit, mai trebuie adăugata aici “excepția franceză” pe care a practicat-o de Gaulle, dornic să se delimiteze de aliați și obligat, într-o oarecare măsură, de intrarea PCF în Parlament. În primul său guvern de după război, 30% dintre miniștri erau comuniști. Intelighenția franceza, de la Sartre la Yves Montând, făcea vizite în Rusia și ridica osanale unui sistem din care vedea doar ceea ce liderii de la Moscova doreau să le arate.

Am auzit invocata « excepția franceza” de nenumărate ori în ultimul an, de la începutul războiului în Ucraina, de la « trebuie să păstrăm un canal de comunicare » la « nu trebuie să umilim Rusia » sau « Nu trebuie să strivim Rusia ». Un vocabular pe care îl vehiculează diplomația franceză și pe care Emmanuel Macron l-a adoptat, chiar dacă îl uita uneori. Impresia mea este că e adus repede la ordine.