În urmă cu doi ani, sondajele de opinie arătau că numărul germanilor care doresc o revenire la marca germană era de aproximativ o treime. Acum cifra este de aproximativ jumătate.

La standul său în aer liber de mâncăruri tradiţionale de sezon, Joseph Nieke acceptă şi vechile bancnote, care pot fi încă schimbate pe euro. ‘Adu-ţi marca ta!’, spune un indicator de lângă cazanele aburinde de vin fiert şi tăvile cu mettwurst şi alte produse din porc, la o piaţă de Crăciun pe Unter den Linden, lângă Opera de Stat.

Ar putea avea un şoc dacă întreaga naţiune i-ar îndeplini oferta: potrivit băncii centrale, în prezent există aproximativ 13,45 miliarde de mărci, echivalentul a aproximativ 8,7 miliarde de dolari, nepredate încă, ascunse probabil sub saltea sau în sertare, portofele sau seifuri. Aceasta înseamnă aproximativ 110 mărci /70 dolari/ la fiecare dintre cele 80 de milioane de locuitori ai Germaniei.

Explicaţia nostalgiei nu este neapărat financiară, ci constă în aceea că o felie de istorie recentă a Germaniei a fost înscrisă pe bancnotele sale. În 1948, reforma monetară a înlocuit reichsmark, sau marca imperială, cu mărcile noi, nu o dată, ci de două ori – o dată pentru Vestul ocupat de aliaţi şi o dată pentru Estul dominat de sovietici.

În contextul în care cele două Germanii au ajuns tot mai înstrăinate, bancnotele lor au reflectat ceea ce s-a numit ”abgrenzungspolitik”, prin care est-germanii revendicau tot ce este bun în istoria Germaniei şi atribuiau tot ce e rău Vestului capitalist. Deşi lipsite de valoare în Occident ca monedă necovertibilă a unei economii controlate de stat, aşa-numitele Ost-marks purtau cu mândrie portretele lui Goethe şi Schiller alături de cele ale lui Marx şi Engels.

După căderea Zidului Berlinului, în 1989, est-germanii s-au confruntat cu o nouă schimbare, atunci când moneda lor a fost înlocuită de Deutsche mark, ca parte a reunificării Germaniei, iar un deceniu mai târziu, de euro.

În termeni simbolici, părea să fie sfârşitul mândriei naţionale şi al istoriei. Totuşi, în multe ţări sud-europene, noua monedă a oferit un ritual de intrare în clubul de prosperitate şi stabilitate al nordului.

‘Pe zi ce trece, criza monedei euro este tot mai mult o criză a Uniunii Europene’, a scris editorialistul Matthias Nass, în săptămânalul Die Zeit.

În pofida nostalgiei lor, majoritatea germanilor sunt realişti. Poate că mulţi tânjesc în privat după vechile bancnote şi după sentimentul de securitate bătută în cuie şi anti-inflaţionistă legată de ele. Dar, ca şi elita politică şi de afaceri, mult mai puţini cred că ceasul poate fi dat înapoi fără un pericol economic sever. În pofida resentimentelor, mulţi germani recunosc că economiile mai slabe vor privi spre Germania, pentru ca aceasta să facă încă o minune, după cea a renaşterii postbelice şi a costurilor imense ale reunificării.

‘Adevărul este că apărarea monedei euro va fi foarte costisitoare pentru germani. Din păcate, nu avem de ales’, a mai scris editorialistul Matthias Nass.