Nicolae Ceaușescu și fața nevăzută a iernii ‘89 viața cotidiană între frig lipsuri și supraviețuire
Deși nostalgia față de perioada Ceaușescu continuă să fie alimentată pe rețelele sociale de mituri despre „siguranță” și „ordine”, mărturiile celor care au trăit efectiv acele vremuri spun o cu totul altă poveste. Iarna anului 1989 nu a fost doar o perioadă de frică și opresiune politică, ci și una marcată de lipsuri severe, frig, foamete și un sentiment copleșitor de lipsă de perspectivă.
În apartamentele comuniste, apa curentă era un lux, disponibilă cel mult o oră pe zi. În lipsa acesteia, oamenii umpleau căzi și găleți pentru a-și asigura necesarul minim, iar în multe locuințe apa îngheța direct în recipientele aduse în casă. Încălzirea era aproape inexistentă – calorifere electrice improvizate sau obținute „prin minuni” erau singura sursă de căldură, iar în jurul lor se adunau familii întregi pentru a se apăra de frigul din apartamentele neizolate.
Frig, foame și străzi pustii, cotidianul uitat al comunismului
Consumul raționalizat nu se limita doar la energie. Carnea, considerată un aliment de bază, era raționalizată la doar o jumătate de kilogram pe lună pentru fiecare cetățean. Alimentele de bază – carne, ouă, lactate – erau greu de găsit, iar cozile interminabile la magazine deveniseră parte din rutina zilnică. La alimentară, rafturile erau populate, cel mult, cu gheare de pui, în timp ce copiii creșteau cu așa-numitul „nechezol” în loc de cafea și cu dulciuri care aminteau mai degrabă de argilă decât de ciocolată.
Restaurantele, puține la număr, își închideau porțile devreme, iar meniul era restrâns la grătare și cartofi prăjiți, în timp ce străzile Bucureștiului erau pustii, atât ziua, cât și noaptea, când prezența pe drumuri era, practic, interzisă.
„Orașul părea mort, iar orice încercare de a ieși din rutina impusă de regim era rapid sancționată de milițieni”, povestește un martor al acelor vremuri.
Televiziunea, unica sursă de divertisment pentru mulți, funcționa doar două ore pe zi, difuzând, preponderent, ode aduse „iubitului conducător” și filme socialiste, la finalul unei zile monotone, în care perspectivele profesionale lipseau cu desăvârșire. În laboratoarele de cercetare, bugetele erau inexistente, iar cercetătorii, adesea, se agățau de mici ritualuri colective – o cafea improvizată dimineața și una seara, din înlocuitori de cafea, aduși de acasă.
Viața și pedepsele, sub dictatura lui Ceaușescu
Drama și absurdul regimului se reflectau chiar și în pedepsele aplicate profesioniștilor care, din motive independente de voința lor, nu reușeau să îndeplinească “planurile de producție”: un medic veterinar ajungea să lucreze „pe gratis” după ce fusese condamnat la moarte pentru o epidemie care decimase animalele dintr-o fermă.
„Viața se întindea în fața mea ca o șosea pustie, spre infinit”, mărturisește o fostă cercetătoare, evocând apatia și disperarea generației care a ieșit pe străzi în decembrie 1989.
Realitatea trăită, nu cea povestită nostalgic pe rețelele sociale, demonstrează clar că regimul comunist nu era „mai bun”, ci doar infinit mai rece, mai sărac și mai lipsit de viitor. Orice tentativă de a reabilita imaginea dictaturii lui Ceaușescu înseamnă, de fapt, o insultă la adresa celor care au supraviețuit cu greu acelui coșmar.
Realitatea epocii Ceaușescu fără nostalgie frig lipsuri și supraviețuire
Au existat vremuri, nu atât de îndepărtate, când viața cotidiană în România era dominată de lipsuri, frig și frică. Mulți dintre cei care astăzi privesc cu nostalgie perioada Ceaușescu par să uite realitățile acelor ani: casele reci, cozile interminabile pentru o bucată de carne sau un strop de cafea, străzile pustii și lipsa oricărei perspective. Oamenii se descurcau cum puteau, adesea cu umor amar, printre restricții absurde și lipsuri de neimaginat astăzi. Mărturiile celor care au trăit acele timpuri readuc în atenție atmosfera apăsătoare și lupta zilnică pentru supraviețuire, departe de imaginea idealizată pe care unii o cultivă azi.
„CELOR CĂRORA LE E DOR DE CEAUȘESCU
În iarna lui 89, prin noiembrie, mi-a înghețat apa din găleata în casă. Din găleata, deși stăteam la bloc pentru ca apa nu aveai decât o oră pe zi, așa ca umpleai cada și gălețile.
Nu un pulover în plus îți trebuia ci trei plăpumi pentru ca orice aparat electric era de negăsit. Aveam un calorifer electric minuscul obținut prin nu știu ce miracol și stăteam cu genunchii lipiți de el ca la doi metri mai încolo nu simțeai nimic.
Când venea apa caldă de obicei se lua curentul, ca se făceau economii și la una și la alta. Făceai duș la lumânare.
În laboratorul de la Institutul meu de cercetare lucra (pe gratis) un medic veterinar care fusese condamnat la moarte. Fusese șef de fermă și îi muriseră toți porcii din cauza unei epidemii, cum se mai întâmplă. Iar porcii mergeau la export. I se comutase pedeapsa la executare la locul de muncă.
La alimentară nu găseai decât gheare de pui. “Petreusi”. Iubitul conducator hotărâse ca e suficient o juma de kil de carne pe lună pentru fiecare cetățean și chiar pentru ăla îți trimiteai părinții sau bunicii să stea la coadă din seara precedentă, se duceau cu scăunelele.
Cafeaua se numea nechezol pentru ca desigur, nu era cafea. Nu se cultiva în Ro și dacă s-ar fi cultivat ar fi fost, desigur, trimisă la export.
Ciocolata avea gust de argilă, nu știu din ce era fabricată și nici nu voiam să aflu. Restaurantele, puține câte erau, aveau un singur fel – grătare și cartofi prăjiți. La ora 8 începeau să se stingă luminile și să se pună scaunele pe masă. Aveai opțiunea să te întorci acasa la fasole și cartofi. Defapt DOAR opțiunea să te întorci acasă. N-aveai ce căuta noaptea pe străzi și nici ziua nu prea aveai ca te legitima milițianul : de ce nu ești la școală (sau la servici)? Cand a văzut imagini de arhivă din anii 80, JL a fost șocat în primul rând de cât de goale erau străzile și cat de mort părea orașul.
Iti puteai omori serile în fața televizorului. Două ore, sandviș între două telejurnale și la mijloc ode preaiubitului conducător. Filme nu se mai dădeau decât sâmbătă și duminică, și numai din lagărul socialist. O feerie!
Terminasem facultatea și nu vedeam nici o perspectivă. Viața se întindea în fața mea ca o șosea goală, spre infinit. La Institut, cele 9 ore de program treceau între “cafeaua” de dimineață, prânzul colectiv (puneam toți pe masă pachețelul cu care veneam de acasă) și “cafeaua” de la ora 5, așteptând să se termine programul. Ce cercetare să faci fără bani?
“Domnișoara”, cea mai veche angajată a laboratorului care prinsese chiar înființarea lui prin anii 50 ne povestea ca prima temă de cercetare pe care o primise era “ găsirea unui instrument util care să scoată dopul din sticlă”. Dopul ăla pe care se întâmplă să îl înfunzi cu un creion ca dacă încercai să îl tragi cu tirbușonul se făcea fărâme.
Deci mă gândeam să îmi mai târăsc picioarele un an doi în plictiseala aia sinistră și pe urmă să mă arunc de pe un imobil foarte înalt înainte să îmi pierd mințile”, scrie Marcela Feraru-Messager pe Facebook.
