Dacă în capitalism ieşirea „la o băută” e o afacere non-stop, pe vremea comunismului principala limitare pentru petrecăreţi o reprezenta orarul de servire foarte strict, de la 10 dimineaţa şi până maximum la ora 12 seara. Nici varietatea băuturilor nu era una deosebită, însă nostalgia vremurilor de odinioară dă savoare sortimentelor locale de dinainte de ’89.

Numărul redus de localuri şi închiderea devreme a acestora – majoritatea la ora 22:00 – sunt principalele probleme cu care se confruntau amatorii de distracţii bahice în oraş. „Nu mai aveai voie să serveşti cu o jumătate de oră înainte de închiere, iar la ora-limită tot barul trebuia să fie gol. Veneau miliţienii şi dădeau târcoale localurilor publice în preajma închiderii şi luau la întrebări pe cei care stăteau mai târziu”, povesteşte Nicolae, barman cu ştate vechi de plată din Vatra Dornei.

Nota venea la 9 jumate

Controlul strict al Miliţiei se manifesta nu doar seara, ci şi dis-de-dimineaţă. „Nu aveam voie să servim băuturi alcoolice înainte de ora 10:00 şi, de multe ori, venea controlul şi verifica stocul făcut de seara pentru a vedea dacă am dat de băut cuiva prea devreme”, se amuză Nicolae, care admite că erau diverse tricuri folosite de cei care doreau neapărat să-şi înceapă ziua cu un coniac Zarea sau Drobeta, după preferinţă.

Licorile străine, precum whiskey-ul, lipseau din majoritatea restaurantelor în anii ’80. Românii trebuiau să se mulţumească cu bere – la halbă, dar şi la sticlă, produsă de fabricile din fiecare zonă geografică: Ursus la Cluj, Solca la Dorna, Gambrinus la Bucureşti, de exemplu -, cu coniac, cu ţuică, palincă sau şliboviţă, dar şi cu vin, lângă care mergea o porţie de alune în coajă până venea grătărelul. „Suta” de coniac varia între 3,2 şi 7,2 lei, povesteşte Nicolae, care spune că, la banii de atunci, te puteai întinde la băut mai bine decât după Revoluţie.

Doar perdele, fără draperii

Un plus faţă de capitalismul nostru original îl reprezenta pe vremea comunismului ţinuta chelnerilor. „Şeful de sală făcea careul la 8 dimineaţa: unghii, păr, costum, ustensile. Nu aveai voie să nu ştii ce ai în bar sau la bucătărie”, povestesc pentru capital.ro barmanii de odinioară. Un mare minus în restaurantele româneşti din anii ’80 ţinea însă de decizia oficialităţilor de a interzice draperiile la geamuri, pentru a descuraja eventuale manevre conspirative. „Nu era voie să avem decât perdele, aşa că apăreau o grămadă de aflaţi în treabă care se căscau la oamenii aflaţi în restaurant, o chestiune destul de deranjantă pentru clienţi”, explică Relu, fost şef de sală la un restaurant de cartier pe vremea lui Ceauşescu.

Cinci ture de oraş pentru o bere

„Cel mai nasol era că găseai cu greu la loc în restaurante în unele seri. Uneori făceam cinci ture de oraş ca să bem un rând de beri”, îşi aminteşte Victor, student la Cluj-Napoca în anii ’80. „În localurile mai selecte, cum ar fi restaurantul fostului hotel Continental, luai un şpiţ în fund dacă intrai fără să cunoşti vreun barman sau ospătar. Bine, şi băuturile erau mai altfel…”, povesteşte Dan, prieten de petrecere al lui Victor pe vremea aceea. Andreea, elevă de liceu în ’89, tot la Cluj, era într-o gaşcă cu mai mulţi studenţi. „Se închideau repede barurile, dar toate băutele se mutau în Cimitirul Central sau în Grădina Botanică. Luam câte o Vraja Mării, un lichior cam greţos cu gust de portocale, şi trăgeam de el până târziu în noapte”, spune Andreea.

Pentru folkistul Emeric Imre şi pentru „gaşca nebună” din care făcea parte în anii ’80 închiderea barurilor la ora 10 seara nu era o problemă. „Aveam concerte sau repetiţii şi rămâneam la o bere în oraş de multe ori. Dacă te ştiai cu ospătarii puteai sta până pe la 11. Pe urmă, nimeni nu te împiedica să mergi la un prieten şi să o dai pe muzică toată seara. Erau chefuri faine, cu sandvişuri şi bere”, rememorează Imi perioada petrecută alături de Călin Nemeş, Ioan Gyuri Pascu, Didi Ivănescu sau celebru umorist „Rabă”.

Te-ar putea interesa și: