La prima vedere, porecla de “Noul Imperiu Otoman” nu este tocmai forţată – influenţa, armata, economia, toate par de prim-rang. Şi totuşi, în ciuda performanţelor, tot mai mulţi comentatori încep să se îndoiască, cel puţin, de soliditatea economiei turceşti. Cifrele sunt aproape incredibile, având în vedere ce se întâmplă la câteva sute de kilometri distanţă, în Grecia. Economia Turciei a crescut în trim. III, o arată date publicate săptămâna asta, cu 8,2%, mult peste cele mai optimiste previziuni, de 6,3%. Doar China a depăşit Turcia, după ce în trim. I al acestui an turcii fuseseră campioni mondiali absoluţi, cu o creştere de 11% a PIB-ului. Una peste alta, orice s-ar întâmpla în ultimele trei luni ale anului, Turcia va avea un nou an bun, cu o creştere de 7-8%, urmat, potrivit oficialilor turci, de un an 2012 cu o creştere de “minim 4%”. Ţara face parte din G 20, pare să fi depăşit stadiul de “economie emergentă”, are un PIB de aproape 1 trilion de dolari iar influenţa politică internaţională este la maxim, după ce “primăvara arabă” a dus la apariţia unui nou model politic, economic şi social, “modelul turcesc”. Premierul Recep Tayyip Erdogan, sub mandatul căruia s-au petrecut schimbările, este acum un lider de talie mondială. Dacă însă lărgim puţin contextul şi dacă analizăm cauzele creşterilor, perspectiva se schimbă.
Cel puţin “modelul economic turcesc” pare a fi destul de şubred, dacă nu periculos de-a dreptul. Cu scuza electorală că poporul turc merită un nivel de trai mai bun, Erdogan a jucat toţi anii aceştia o singură carte. Cea a consumului. Cu ajutorul băncii centrale care a tot micşorat rata dobânzilor, băncile turceşti au putut oferi împrumuturi ieftine turcilor. Un fenomen care s-a petrecut şi în fosta “Europă emergentă” înainte de Lehman Brothers. Doar că în Turcia continuă, cu succes, şi în 2011. Consecinţele fundamentării economiei aproape exclusiv pe consum sunt acum vizibile. 70% din veniturile bugetului Turciei provin din taxele indirecte, adică taxele pe consum. Nivelul de îndatorare al populaţiei este deja mare, iar balanţa comercială este periculos de înclinată înspre importuri, cu un deficit comercial de circa 30%, la exporturi de peste 110 mld. dolari.
Fără a avea deocamdată dimensiunile Greciei, Italiei sau Spaniei, gradul de îndatorare  al Turciei nu pare periculos, în jur de 40%. Poate doar faptul că datoriile s-au acumulat în ultimii câţiva ani să dea de gândit. Mulţi analişti economici cred că economia turcă este supraîncălzită şi că un bubble este inevitabil curând. Un alt exemplu comun este al “succesului” industrial. O bună parte din exporturi se datorează industriei manufacturiere, în special electronice şi auto. Însă pentru că este mai ieftin, majoritatea componentelor şi subansamblelor folosite de aceasta sunt din import, aşa că în final efectul asupra balanţei comerciale este nul. De asemenea, combustibilii sunt cei mai scumpi din lume în Turcia (cu excepţia Eritreei), aproape 3 dolari litrul de benzină, acciza fiind una din sursele principale de venit ale bugetului de stat.
Analiza ar putea continua cu contribuţiile la buget pe sectoare, unde serviciile şi comerţul au în jur de 60%, industria puţin peste 24%, iar agricultura 9% (deşi un sfert din totalul celor 24 de milioane de turci din câmpul muncii sunt ocupaţi în agricultură) sau cu investiţiile străine care lipsesc aproape cu desăvârşire. Însă ceea ce voiam să scoatem în evidenţă este deja clar. Turcia este în continuare o promisiune şi nu o certitudine. Faptul că dependenţa de zona euro este relativ redusă este de ajutor, însă nu este suficient pentru ca sintagma de “Imperiu Otoman” să fie meritată. Iar dacă economiei “nu chiar atât de excepţionale” i se adaugă şi conflictuala politică externă a Turciei, poate că totuşi nu este cea mai potrivită alegere pentru poziţia de partener privilegiat al României. Singura oportunitate, cât o mai dura şi asta, este să profităm în continuare de „foamea” de consum a turcilor şi să le exportăm şi mai mult.

Te-ar putea interesa și: