Administrația publică, sub lupă. Ce au spus aproape 5.000 de bugetari într-un studiu național
Peste 94% dintre angajații de la stat spun că nu se tem sau că se tem într-o oarecare măsură că își pot pierde locul de muncă
Angajații de la stat nu se tem că ar putea să își piardă locul de muncă, deși cel puțin în ultima jumătate de an, în contextul alegerilor, s-a discutat constant în spațiul public despre restructurări în administrația publică. Concret, conform unui amplu studiu realizat de Centrul de Formare APSAP la care au răspuns aproape 5.000 de angajați la stat, doar 3,2% dintre ei spun că au temeri în „mare măsură”, iar 2,5% – în „foarte mare măsură”. În schimb, 28% nu au absolut nicio grijă, 30% declară că se tem doar „în mică măsură” și aproape 37% că se tem “într-o oarecare măsură”.
Centrul de Formare APSAP a realizat cel mai amplu studiu național din ultimii ani dedicat sectorului public, desfășurat în perioada martie – iunie 2025, 4.743 de angajați din administrația publică au răspuns la întrebări esențiale despre cum lucrează, ce îi încurcă, ce îi motivează și, poate cel mai important, ce așteptări (mai) au de la sistemul în care activează. Toți participanții fac parte din programele de formare profesională gratuite organizate de APSAP, deci nu vorbim despre opinii din tribune, ci din teren.
„Într-o Românie în care toată lumea ‘știe’ ce e în neregulă cu administrația publică, dar nimeni nu întreabă angajații din sistem ce trăiesc zi de zi, Centrul de Formare APSAP a făcut exact asta: i-a întrebat. Această inițiativă a fost mai mult decât o bifă birocratică: a fost un demers curajos de a asculta vocile celor care țin în spate instituțiile României, zi de zi, între două ‘reorganizări’ și trei valuri de demisii”, explică Bogdan-Costin Fârșirotu, președintele Centrului de Formare APSAP și fondatorul platformei cursuri-functionari.ro.
Restructurare? Sună a teorie. În practică, nimeni nu-și face griji
Întrebați dacă au temeri privind o posibilă restructurare care să le afecteze postul și să rămână fără locul de muncă, 94,3% nu se tem sau se tem cel mult “într-o oarecare măsură” de acest scenariu.
„În contextul post-alegeri, un mesaj s-a repetat pe toate canalele politice: Sistemul public trebuie reformat, eficientizat și curățat de balast’. Prea mulți angajați, prea puțină eficiență, prea multe salarii pentru prea puține rezultate. Teoretic, o veste care ar fi trebuit să bage măcar un fior în rândul celor din sistem, dar nu, în realitate, funcționarii publici NU se tem că își vor pierde locul de muncă.
Cei mai mulți (36,7%) o tratează cu o vagă îngrijorare, de formă, ‘într-o oarecare măsură’. Asta înseamnă că aproape 95% dintre angajații din sectorul public nu cred că eficientizarea anunțată de politicieni îi va atinge în vreun fel, și, sincer, dacă ne uităm la istoricul promisiunilor ratate de „reformă a statului”, probabil că au dreptate. Dar tocmai aici stă problema. Nu poți vorbi despre eficiență și responsabilitate publică într-un sistem în care se știe, și se simte, că nimeni nu pleacă, indiferent cât (sau cât de prost) muncește.
Adevărul e că România nu va reuși nicio reformă reală până când sistemul de evaluare al performanțelor individuale bazat pe indicatori de rezultat nu va pătrunde și în instituțiile statului”, punctează Bogdan-Costin Fârșirotu, președintele Centrului de Formare APSAP și fondatorul platformei cursuri-functionari.ro.
Ineficiență? Da, dar să nu dăm afară pe nimeni
Întrebați dacă consideră că în instituția din care fac parte există persoane care nu își îndeplinesc responsabilitățile și ar trebui concediate, cei mai mulți angajați (aproape 40%) spun că există persoane care ar trebui mai bine evaluate și motivate.
Într-un final, am întrebat direct: există în instituția în care lucrați persoane care nu își îndeplinesc responsabilitățile și care ar trebui concediate? O întrebare grea, dar esențială, mai ales în contextul în care reforma statului ar trebui să plece de la responsabilitate individuală.
Răspunsurile arată o auto-imunizare colectivă față de realitate:
- Doar 10,1% au avut curajul (sau onestitatea) să spună că există mai multe persoane care ar trebui să plece.
- Alți 22,3% admit că sunt câteva cazuri izolate.
- Dar 38,1% au preferat o variantă „soft”: există probleme, dar persoanele în cauză ar trebui „mai bine evaluate și motivate”.
- Și, incredibil sau nu, 29,5% consideră că absolut toți angajații din instituția lor își fac treaba corespunzător.
Un vis administrativ, dacă n-ar fi un coșmar bugetar
De fapt, acest răspuns dezvăluie una dintre cele mai mari slăbiciuni ale sistemului public din România: incapacitatea de a recunoaște și sancționa sub-performanța. Cultura instituțională nu tolerează adevărul incomod și funcționează într-o logică de protecție reciprocă. Toți sunt buni, toți sunt „în regulă”, toți merită păstrați – chiar și atunci când realitatea strigă contrariul. Iar când eșecul nu are niciodată vinovați, nici reforma nu mai are cu cine să înceapă.
Performanță? Sigur că da, în autoevaluări
Unul dintre cele mai tulburătoare contraste scoase la iveală de acest studiu este diferența între percepția internă și realitatea externă.
Pe scurt: funcționarii publici se evaluează ca fiind foarte buni la ce fac, ba chiar excepționali. 43,4% spun că rezultatele muncii lor sunt „foarte bune”, iar alți 49,1% le consideră „bune”. Doar un mic procent de 7% au curajul să spună că nu sunt pe deplin mulțumiți de rezultatele muncii lor.
Mai mult, în peste 90% din cazuri, respondenții spun că instituția le validează munca. 36,6% afirmă că rezultatele lor sunt „mult apreciate”, iar 40,4% le consideră „moderat apreciate”. Însă, în contextul întrebării și al răspunsurilor, devine evident că evaluarea făcută de superiori nu reflectă nivelul de efort și de rezultate pe care angajații cred că îl oferă. Cu alte cuvinte, munca e bună — dar nu suficient de lăudată.
România în context european
Și totuși, în ciuda acestei avalanșe de autoaprecieri, România continuă să se claseze la coada Uniunii Europene când vine vorba de digitalizare, încredere în administrație sau eficiența serviciilor publice. Unde se rupe filmul? Probabil exact acolo unde mediocritatea este ridicată la rang de performanță, iar rezultatele slabe sunt răsplătite cu premii de loialitate și scutiri de responsabilitate. Trăim într-un sistem în care aplauzele colegilor și evaluările pozitive interne țin loc de reformă, în timp ce societatea reală rămâne captivă între cozi, dosare și corecții financiare. Trăim într-o țară în care cheltuielile pentru formarea profesională a angajaților au fost interzise succesiv în 2023 și 2024, iar cel mai probabil, aceeași măsură va fi luată și în acest an. Din păcate, educația nu pare să fie o prioritate reală pentru principalii decidenți politici, iar rezultatele lipsei de formare/educație continuă se văd nu doar în plan național dar și la nivel european.
Interes scăzut în mediul rural pentru formare continuă. Aproape 85% dintre cursanții înscriși la programele online gratuite provin, în continuare, din mediul urban!
Provocările formării în administrația rurală
Aproximativ 3.000 de viceprimari și secretari generali ai unităților administrativ-teritoriale din mediul rural au fost informați oficial, dar și informal, despre cursurile gratuite pentru angajații lor susținute integral de Fundația Centrul de Formare APSAP. Cu toate acestea, din cei aproximativ 5.000 de cursanți, aproape 85% dintre cursanții provin, în continuare, din mediul urban.
Deși cursurile pot fi urmate de la distanță, online, acest lucru nu pare să fi generat un interes real în rândul instituțiilor publice din mediul rural. Dacă administrațiile locale din orașe sunt mai receptive la oportunitățile de dezvoltare profesională, multe dintre primăriile de comună par să rămână captive unui deficit educațional cronic, care persistă de peste 30 de ani.
Unul dintre motivele pentru interes scăzut este faptul că dispozitivele electronice din instituțiile publice nu dispun de dotările minime necesare pentru o comunicare eficientă, cum ar fi cameră web și microfon, conform datelor preliminare ale unui studiu la care au răspuns aproape 1.000 de angajați de la stat înscriși la cursurile gratuite. Astfel, 46% dintre calculatoarele utilizate de angajații din administrația publică nu sunt echipate nici cu cameră, nici cu microfon, iar 13% dispun de doar unul dintre cele două.
Formarea profesională în comunitățile mici
Tocmai în comunitățile mici, acolo unde resursele sunt limitate, unde un singur funcționar gestionează mai multe responsabilități, formarea profesională nu ar trebui să fie un beneficiu opțional, ci un instrument esențial de consolidare administrativă. Faptul că informația nu ajunge în mod echitabil în teritoriu ar trebui să genereze un semnal de alarmă în rândul factorilor de decizie, mai ales pentru primarii nou aleși în funcție.
Când vine vorba de venituri, peste 60% dintre angajații din administrația publică câștigă între 3.001 și 7.000 de lei net. Nu vorbim despre „bugetarii de lux” cu vacanțe exotice și salarii obscene – ci de oameni care, cel mai adesea, muncesc cu salarii comparabile cu cele din mediul privat, dar care poartă pe umeri tone de hârtii și responsabilități.
În față e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul
Studiul realizat de Centrul de Formare APSAP nu lasă loc de interpretări naive: funcționarii publici din România se consideră competenți, apreciați și ușor nedreptățiți salarial. Sistemul îi validează, colegii îi aplaudă, iar statistica îi confirmă.
Și cu toate astea, administrația e percepută ca ineficientă, costisitoare și ruptă de nevoile reale ale cetățeanului. Cum e posibil ca un corp profesional atât de performant să producă rezultate atât de mediocre?
Răspunsul e simplu și dureros: trăim într-o bulă de autosuficiență, în care oamenii nu sunt evaluați pe ceea ce rezolvă pentru societate (contribuabili), ci pe cât de bine completează un tabel sau respectă un flux birocratic; în care „munca bine făcută” este echivalentă cu „munca făcută în termen”.
Iar până când nu vom rupe această logică, în care performanța se judecă intern, dar efectele se văd extern, România va rămâne țara unde nimeni nu greșește, dar nimic nu merge. Un caz concret este PNRR, unde Comisia Europeană tocmai a transmis un semnal clar: reformele „bifate” de România nu se regăsesc în practică. Altfel spus, minciuna administrativă internă nu mai convinge nici măcar pe hârtie.
Soluții sau vinovați
Această ruptură nu ar trebui pusă exclusiv pe umerii celor din linia întâi, responsabilitatea pentru un sistem care încă funcționează cu ștampile, dosare și formulare în patru exemplare aparține în primul rând celor care stabilesc direcția instituțională – nu celor care o execută.
Într-o administrație modernă, astfel de obiective nu ar trebui văzute ca ambiții idealiste sau „mofturi” birocratice, ci ca standard minim de funcționare într-o societate digitalizată. Într-o lume în care cetățeanul își poate comanda o mașină, un credit și un zbor internațional de pe telefon, nu este exagerat să ceară același nivel de simplitate și eficiență de la instituțiile publice.
Vinovații nu sunt funcționarii care urmează proceduri, ci cei care nu le schimbă. Conducerea instituțiilor ar trebui să seteze obiective clare, măsurabile, orientate către cetățean și eficiență reală. De exemplu, obiective concrete pe care conducerea instituțiilor publice le-ar putea (și ar trebui să le) asume ar fi:
- eliminarea completă a hârtiei în relația cu publicul,
- digitalizarea integrală a serviciilor de urbanism, taxe și autorizații,
- introducerea sistemelor online de plată, programare și urmărire a cererilor,
- conectarea bazelor de date între instituții pentru eliminarea solicitării de adeverințe și documente redundante,
- posibilitatea de a rezolva absolut orice solicitare prin mijloace electronice – de la depunerea dosarului de pensionare la obținerea certificatului de naștere.
Prea puține instituții și-au asumat cu adevărat astfel de ținte, iar în lipsa lor, evaluăm activitatea după cât de repede se mișcă dosarul, nu după cât de repede ajunge cetățeanul la rezultat.
Nu putem taxa suplimentar, moral sau financiar, mediul privat care ține în spate acest sistem, atâta timp cât investițiile în digitalizare nu sunt însoțite de leadership, curaj și schimbare reală de mentalitate.
Cine plătește pentru această iluzie
Sistemul public românesc pare, din interior, o poveste liniștitoare: performanță? Bifat. Apreciere? Deja instalată. Siguranță? Absolută. Responsabilitate? Uneori opțională. Dar nota de plată pentru această stabilitate cu iz de autosuficiență nu este achitată de stat – ci de mediul privat.
Companiile private susțin lunar sistemul public prin contribuții consistente: 19% din fiecare leu în TVA, 16% impozit pe profit, 8% pe dividende, plus taxele sociale aferente fiecărui salariu. Antreprenorii români plătesc două salarii: unul angajatului, unul statului. Iar angajații din mediul privat trag 10-12 ore pe zi, în weekend, fără vouchere de vacanță sau libere suplimentare, nu pentru că sunt lacomi, ci pentru că e singura variantă de a avea o viață decentă.
Presiunea pe angajații privați și muncă versus percepția publică
Și tot ei, cei care încearcă să supraviețuiască muncind mai mult, ajung să fie etichetați drept „prea bine plătiți” și vizați de noi impozite. Un venit de 12.000 de lei din două sau trei contracte nu este o poveste de opulență, ci una de efort, adaptabilitate și supraviețuire fiscală. Însă, în ochii unei clase politice care confundă responsabilitatea cu redistribuirea, aceste sume devin un pretext pentru sancționare, nu pentru recunoaștere.
Iar în tot acest timp, mediul public rămâne, în mare parte, ferit de logica pieței. Aici, nu se face loc inovației prin eliberarea resurselor, ci prin păstrarea necondiționată a structurii, nimeni nu pleacă, nimeni nu greșește, dar paradoxal, totul ar trebui să meargă.
Lucrurile arată altfel în companiile mari ale lumii, giganți tehnologici, bănci globale, retaileri sau furnizori industriali disponibilizează zeci de mii de angajați nu din lipsă de resurse financiare, ci din eficiență. Aceștia, au introdus sisteme ERP, AI generativă, RPA (robotic process automation), automatizări inteligente. Rezultatul? Munca repetitivă e preluată de sisteme care o fac mai repede, mai corect și fără întreruperi, iar oamenii nu sunt abandonați, ci redirecționați spre roluri strategice, creative, utile, acolo unde valoarea adăugată nu poate fi simulată.
Reforma adevărată: reconversie și adaptare strategică
Asta înseamnă reformă: nu concedieri haotice, ci o reconversie lucidă, bazată pe date, nevoi și obiective. În mediul privat, adaptarea e obligatorie, în sectorul public, e de multe ori evitată cu grație.
Aceasta este fractura reală: Între o Românie productivă, cea care concurează, inovează, se adaptează, plătește și întreține și o Românie bugetară, care funcționează într-o bulă protejată de autoevaluări pozitive și reforme amânate.
Întrebarea nu mai este „ce trebuie să schimbăm în sistemul public?”, ci „cât ne mai permitem să nu schimbăm?”, pentru că, în ritmul actual, nu doar mediul privat este epuizat, ci și încrederea că această poveste mai poate fi susținută fără o reinventare profundă a statului.
