Problema abuzului în serviciu este foarte importantă în socialism, acolo unde aproape fiecare cetățean este un funcționar și un potențial sabotor al regimului. Din acest punct de vedere, soluția pentru evitarea problemei este foarte clară: renunțarea la socialism sau, dacă vreți, tăierea numărului funcționarilor; într-o economie în care funcționărimea joacă un rol redus, eventualele abuzuri în serviciu ar fi cam neinteresante. În orice caz, într-o țară ca România cu 1,2 milioane de salariați la stat, adică cu 1 din 4 persoane care decid pentru alții pe banii altora, n-ai ce pretenții să ai: abuzul în serviciu nu poate fi decât la ordinea zilei.
Acum, ideea că pentru a scăpa de abuzul în serviciu și de toată zarva socială din aceste zile este nevoie să liberalizăm consistent viața economică și socială poate părea unora drept radicală, talibană, fundamentalistă. Acești oameni au însă o problemă, aceea de a demonstra cum pot ei opera în practică cu conceptul de abuz în serviciu. Fiindcă abuzul în serviciu este ca o drujbă cu care supraveghetorii statului vor să opereze societatea pentru a o scăpa de puzderia de decizii birocratice stupide care se produc zilnic. Cam greu să obțină acest nobil ideal…
Să luăm un exemplu. Un ministru vine și zice că România mai are cărbune doar pentru 4 zile. Ca o consecință prețul pe bursă al energiei crește. Unii câștigă, alții pierd. Ulterior se demonstrează că problema nu este chiar așa de gravă. Ce se poate spune despre fapta ministrului, că a fost un abuz sau un act de curaj? Și una și alta?! Poate o simplă greșeală? A cauzat o pagubă unor cetățeni/agenți economic? A cauzat. Dar dacă era adevărat că o criză energetică iminentă lovește România iar ministrul ascundea acest lucru – nu cauza el o pagubă? Ba da. Deci oricum o dai tot prost iese: câtă vreme unii pierd, au un temei pentru a face gălăgie și pentru a țipa “Abuz!”
Alt exemplu. Un comitet analizează un posibil caz de plagiat, consideră că 4% din paginile tezei sunt cu probleme și decide că “retragerea titlului ar fi o sancțiune excesivă”. Sau, din contră, decide că este plagiat.
Alt exemplu. Guvernul decide impunerea unei taxe de înmatriculare a automobilelor, taxă care în diversele ei forme este respinsă de Comisia Europeană, dar guvernele succesive tot nu se lasă.
Alt exemplu. Guvernul decide să construiască o autostradă pe piloni deși pe sub pământ ar fi mai ieftin
Alt exemplu. Guverne succesive dau ordonanțe de urgență din 3 în 3 zile. Guvernul Ponta a dat într-un an și două luni 250 de ordonanțe de urgență.
În toate aceste cazuri și în multe altele, comite decidentul un abuz? Poate că da, poate că nu. E precum în bancul cu economiștii:
Un matematician, un contabil și un economist se prezintă la un interviu de angajare. Primul intră matematicianul, este poftit să ia loc pe scaun și este întrebat: cât fac 2 + 2?
– 4, vine răspunsul sec.
Mulțumesc, următorul! Și intră contabilul:
– Cât fac 2 + 2?
Contabilul se gândește și apoi răspunde:
– În funcție de regimul fiscal, și de deduceri, fac 4, sumă brută.
– Mulțumesc, următorul! Și intră economistul:
– Cât fac 2 + 2?
La care economistul se ridică de pe scaun, se repede la fereastră, trage draperia și apoi se apleacă la urechea șefului și-l întreabă în șoaptă:
– Cât vrei să facă?
Deci, abuzuri sunt pretutindeni dacă asta vrei să vezi. Sau nicăieri, dacă poporul votează asta! It all depends, sir – cum ar fi zis și Keynes.
