A dat China de bucluc?
Inevitabil, cele mai multe articole pe care le scriu se concentrează pe problematicele perspective ale republicii noastre. Însă oricine mai are nevoie și de o pauză. Astfel că astăzi vreau să scriu despre un subiect mai îmbucurător: riscul unei crize economice în China.
Sigur, nu tocmai îmbucurător. Dar, în orice caz, o schimbare de subiect.
Avertismentele privind economia Chinei nu sunt ceva nou – dar până acum cei îngrijorați, printre care mă număr și eu, s-au înșelat cu consecvență. În 2013 opinam că modelul chinez de creștere era pe cale să devină nesustenabil și că economia țării ar fi putut fi pe punctul de a se izbi de Marele Zid Chinezesc; ceea ce, evident, nu s-a întâmplat, arată The New York Times.
Totuși, cu cât privești cu mai multă luare aminte la modul în care China a fost capabilă să-și mențină economia în mișcare, cu atât mai problematic pare acesta. În esență, China și-a disimulat dezechilibrele fundamentale prin crearea unei imense bule imobiliare. Și e dificil de văzut cum s-ar putea sfârși toate acestea cu bine.
Creșterea economică a Chinei încetinește treptat
Contextul: reformele introduse de Deng Xiaoping la finalul anilor ’70 au generat un miracol economic. China, care era disperat de săracă, e acum o țară cu venituri medii, și, date fiind dimensiunile sale, acest lucru face din ea o superputere economică. Însă creșterea economică a Chinei încetinește treptat. În graficul de mai jos se poate vedea evoluția medie a creșterii ei economice în cinci ani.
Nu există nici un mister în privința acestei încetiniri. China a fost capabilă să realizeze o creștere incredibil de rapidă printr-o combinație între împrumuturi tehnologice de la țări mai avansate și un enorm transfer de populație de la sat la oraș. Pe măsură ce sofisticarea ei tehnologică a crescut și rezervorul de forță de muncă rurală s-a restrâns, creșterea nu putea face altceva decât să încetinească. În plus, politica unui singur copil i-a conferit Chinei acel gen de demografie pe care-l asociem de obicei țărilor mai bogate: populația aptă de muncă a atins un vârf maxim acum câțiva ani, iar acum e în scădere.
Creșterea mai lentă și tranziția demografică, în absența oricăror alți factori, nu duc neapărat la criză. Dar iată unde este problema: tiparele chineze de cheltuire nu au fost ajustate la nevoile unei economii cu o creștere mai lentă. În special, țara mai are și acum o rată extrem de ridicată a economisirii, astfel că pentru a-și menține angajată întreaga forță de muncă trebuie să investească o proporție incredibil de ridicată din PIB – peste 40%.
Ce stimulează investițiile? În mod normal, depinde de cât de rapid crește economia: creșterea e cea care generează cerere de noi uzine, noi clădiri de birouri, noi centre comerciale și așa mai departe. Așadar, investițiile extrem de ridicate, ca proporție din PIB, sunt sustenabile atunci când economia crește cu 9-10% pe an. Însă, dacă creșterea se reduce la 3-4%, profiturile rezultate din investiții scad. Acesta e motivul pentru care China are cu adevărat nevoie să-și schimbe modelul economic: să economisească mai puțin și să consume mai mult.
Economiile rămân la un nivel ridicat
Însă economiile chinezilor se încăpățânează să rămână la un nivel ridicat – și, da, economiile în exces constituie o problemă economică.
Un studiu al FMI de acum câțiva ani a încercat să explice acest nivel ridicat al economiilor chineze. În el se afirmă că principalul vinovat este aceeași tranziție demografică ce a dus și la încetinirea creșterii: dat fiind declinul natalității, adulții chinezi nu se pot aștepta la sprijin din partea copiilor la bătrânețe, astfel că economisesc mult pentru a se pregăti pentru pensie. Acest factor demografic e agravat de o vulnerabilitate a sistemului de asistență socială chinez: oamenii nu pot conta pe guvern pentru a-i ajuta la bătrânețe sau pentru a le plăti asistența medicală, astfel că simt nevoia să acumuleze active ca măsură de precauție.
Factorii chinezi de decizie înțeleg toate aceste probleme, dar, nu se știe de ce, nu au fost în măsură să gestioneze aceste chestiuni de substrat. Au menținut în schimb o rată foarte ridicată a investițiilor, în ciuda încetinirii economice – în principal prin încurajarea unor cheltuieli enorme în sectorul construcției de locuințe. Un studiu realizat în 2020 de Kenneth Rogoff și Yuanchen Yang arată că investițiile chineze în domeniul imobiliar depășesc acum cu mult nivelurile atinse în SUA la apogeul bulei imobiliare din anii 2000, atât în termeni absoluți cât și ca proporție din PIB.
Rogoff și Yang mai arată că prețurile locuințelor sunt în China extrem de ridicate în raport cu veniturile populației, iar sectorul imobiliar a ajuns să reprezinte o proporție incredibil de mare din economia Chinei.
Nimic din toate acestea nu pare sustenabil, acesta fiind și motivul pentru care mulți observatori sunt îngrijorați că problema datoriilor pe care o are gigantul imobiliar Evergrande nu este decât începutul unei crize economice generale.
Am arătat deja că până acum China a fost în măsură să infirme spusele pesimiștilor. Ai putea fi prin urmare tentat să le acorzi prezumția de nevinovăție factorilor chinezi de decizie și să presupui că vor reuși să se descurce în actuala situație. Dar iată că se dovedește totuși că ei nu s-au ocupat de problemele de substrat ale economiei lor, ci au disimulat acele probleme prin crearea unei bule imobiliare care în cele din urmă va amplifica problema.
Dar de ce ar trebui să-i pese restului lumii?
China, care menține sub control fluxul capitalului înspre și dinspre exteriorul țării, nu este profund integrată cu piețele financiare mondiale. Astfel că falimentul Evergrande nu are probabilitatea de a produce o criză financiară globală precum falimentul Lehman Brothers din 2008. Încetinirea creșterii economice a Chinei ar urma să aibă efecte economice secundare prin diminuarea cererii chinezești, în special de materii prime. Dar, în termeni strict economici, riscurile economice globale derivate din problemele Chinei nu par chiar atât de mari.
China are însă un guvern autocratic – acel gen de guvern care în alte epoci și locuri tindea să răspundă la problemele interne prin căutarea unui adversar extern. Iar China mai este și superputere. Nu e greu să spui povești de groază despre încotro s-ar putea îndrepta toate acestea. Și acestea fiind spuse, revenim la grijile noastre obișnuite despre cele ce se petrec în SUA.
