Mă uit siderat la cum escaladează conflictul în Ucraina fără ca noi ceilalți să putem interveni cu ceva sau să putem să ne opunem stării conflictuale în care suntem, încetul cu încetul, atrași. Războiul este cea mai avansată formă de conflict între oameni, fiind la polul opus celei mai avansate forme de cooperare între oameni, care este schimbul voluntar prin intermediul piețelor. Resursele pot fi obținute în ambele moduri: prin jaf și prin cucerire de teritorii (adică prin război) sau prin specializare în producție și apoi prin schimbarea acestor produse pe altele produse de alții. Politicianul are rolul său în această ecuație. El este acel „antreprenor“ care niciodată nu a prosperat prin schimburi voluntare, ci prin limitarea acestora prin tot felul de bariere (taxe, avize, tipărire de monedă etc.). Calea politică de prosperitate nu este deloc una pașnică ci, dimpotrivă, se aseamănă foarte mult cu războiul propriu-zis. Lupta politică sacrifică oamenii și destine, calcă în picioare principii, demolează instituții. Politicianul inventează tot felul de „proiecte“ cu iz național sau comunitar, cum ar fi refacerea unor teritorii istorice, interesul național, mândria de steag. În jurul acestora adună repede adepți dintre cei care nu înțeleg ce înseamnă calea sănătoasă de prosperitate și care votează cu toate mâinile haiducia prin taxe cât mai sofisticate și cât mai mari, din care apoi să finanțeze armate, poliții, structuri de forță care „să mențină pacea și securitatea tuturor“.

Mulți dintre cei care roiesc în jurul statului găsesc că e mai ușor de înțeles și aplicat jaful, instituționalizat sau nu, decât specializarea în producție (cu toată incertitudinea din jurul său). Acești antreprenori politici sunt în primul rând în război cu propriii cetățeni de mult prea multă vreme pe care îi agresează cu taxe și inflație întru „interesul național“. Un război bine disimulat, în care apărarea e greu de pus în practică (evaziunea e la ordinea zilei pe toate canalele de știri, paradisurile fiscale sunt ceva demonic etc.).

La umbra grijii sale disimulate pentru fiecare dintre noi și pentru țară, politicianul ne vinde permanent rețeta conflictului cu ochii pe numărul de voturi care să îl mențină la putere. Ne împarte în bogați și săraci, în unguri și români, în femei și bărbați, în tineri și bătrâni, emigranți și autohtoni etc. și apoi ne îndreaptă unii împotriva altora printr-un sistem arbitrar de redistribuție a resurselor. Atunci când stă mai prost cu popularitatea, politicianul pornește și mai abitir un război între noi. Politicianul însă nu iese niciodată în prima linie și niciodată nu iese în pierdere. A încerca să găsim cauze economice războiului pornit și alimentat de politicieni (cum ar fi raritatea unor resurse, raritatea unor piețe de desfacere, probleme legate de forța de muncă) nu arată decât că nu înțelegem diferența dintre mijloacele economice (piața, schimbul voluntar, specializarea în producție) și mijloacele politice (jaful instituționalizat, redistribuirea arbitrară de resurse, egalizarea veniturilor, limitarea dreptului de proprietate, agresiunea fizică, confiscarea, naționalizarea) de prosperitate. Întotdeauna resursele sunt rare și piețele (consumatorii)  greu de găsit în condiții de concurență liberă. Iar un război nu poate fi niciodată panaceu la așa ceva și nici nu poate fi motivat prin așa ceva. Războiul nu poate fi niciodată soluția ieșirii din nici o criză, orice natură ar avea ea.

CRISTIAN PĂUN, prof. univ. dr. ASE