Aluzia deloc subtilă a lui Rutte privind „expulzarea” unui stat membru din clubul european, readuce în atenție unul dintre cele mai mari defecte de proiectare ale UE. Uniunea nu are niciun mecanism de expulzare a țărilor, arată o analiză Bloomberg. Publicația adaugă că, în consecință, întrebarea firească acum ar fi: Când ar trebui UE sau o organizație să poată să-și dea membrii afară?

Avertisment crunt pentru Ungaria

În cazul Ungariei, ultimul afront al lui Orban a fost o lege care limitează educația sexuală într-un mod care stigmatizează brutal homosexualitatea, echivalând-o de fapt cu pedofilia, susține publicația, amintind că Orban disprețuiește valorile UE de ani de zile. Cu pași mici, el a eliminat statul de drept, drepturile minorităților, libertățile presei și cele academice.

Un alt stat membru, Polonia, este aproape la fel de rea ca Ungaria în a disprețui orice, de la drepturile homosexualilor, la independența judistiției, scrie publicația. Practic, cu cinismul lor iliberal, aceste două guverne amenință să sape la temelia identității UE ca club al societăților democratice, tolerante și deschise.

Și totuși, pîrghiile disponibile pentru a disciplina membrii care greșesc sunt slabe. Principalul instrument este stipulat în articolul 7 din Tratatul UE, pe care Bruxelles-ul l-a activat atât împotriva Poloniei, cât și a Ungariei. Acesta permite blocului să retragă unei țări dreptul de vot dacă toate celelalte state identifică o „încălcare gravă și persistentă” a valorilor UE.

Cerința de unanimitate înseamnă însă că Ungaria și Polonia se pot sprijini reciproc și nu trebuie să-și facă griji. Un alt mecanism – de a lega finanțarea de respectarea statului de drept – a fost adăugat anul trecut, dar este vag, dezordonat și lent.

Realitatea este că UE, care supune țările unor standarde împovărătoare când acestea vor să intre în Uniune, nu poate face aproape nimic pentru a le sancționa odată ce devin membre și nici nu poate da afară pe nimeni.

Aceleaşi probleme şi pentru NATO

O dilemă similară a alarmat și NATO. În primii ani ai alianței, SUA și aliații săi s-au temut că unii membri, precum Italia, ar putea deveni stat comunist, transformându-se într-un cal troian pentru sovietici.

Mai recent, Turcia, care a disprețuit normele democratice, a amenințat aliați precum Grecia și a cumpărat un sistem de apărare antiaeriană din Rusia, care ar putea permite adversarului să saboteze echipamentele NATO. Ca și UE, nici NATO nu poate da afară statele odată intrate în alianță.

În schimb, ONU, care este și ea un club al statelor naționale, are un instrument de a expulza membrii. La fel și Consiliul Europei, o organizație pentru drepturile omului, cu 47 de state membre.

Biserica Catolică poate excomunica oamenii pentru apostazie sau alte presupuse păcate. Congresul SUA, la fel ca majoritatea parlamentelor, poate da afară membrii (și a făcut-o de 20 de ori). La fel, partidele politice, cluburile, școlile și majoritatea celorlalte instituții.

Această prerogativă implicită de a expulza membri este filosofic inclusă în tradiția liberală ca o extensie naturală a „dreptului poporului de a se aduna în mod pașnic”.

Puterea de a expulza ar trebui utilizată numai în circumstanțe extreme și cu un consens al membrilor. Chiar și atunci, expulzarea ar trebui să fie reversibilă, astfel încât cel în cauză să aibă șansa și stimulentul de a se corecta.

UE trebuie să facă acest echilibru corect, iar asta înseamnă modificarea tratatelor pentru a se asigura că expulzarea este rară, dar posibilă. În timp ce acest proces trebuie să înceapă, Orban va avea destul timp să mediteze cât de mult vrea să mai pedaleze pe bicicleta sa populistă.

Iar cetățenii maghiari, pe baza voturilor, pot decide dacă preferă să schimbe liderii și să rămână în organizația care le place, conchide Bloomberg.