Hong Kong, locul în care m-am născut acum 27 de ani, este mult mai mult decât o enclavă capitalistă într-o țară comunistă. Era un sanctuar pentru refugiații din China, Vietnam și alte tărâmuri ale oprimării. E un oraș-stat care a respectat conștiincios statul de drept și care e căminul unei populații multiculturale, multietnice, harnice și creative de 7 milioane de oameni.

De la predarea lui în 1997 în mâinile Republicii Populare Chineze (RPC), locuitorii orașului au văzut cum Declarația Comună Sino-Britanică – obligând China să mențină autonomia Hong Kongului timp de 50 de ani – a fost repetat violată de Partidul Comunist Chinez (PCC). Aceste încălcări au fost încununate prin adoptarea legii securității naționale pe 30 iunie.

PCC-ul de astăzi nu mai este PCC-ul de ieri. Partidul președintelui Xi Jinping nu crede că mai are nevoie de Hong Kong, întrucât și China continentală a devenit capitalistă, chiar dacă în varianta etatistă. La constituirea RPC în 1949 piețele mondiale îi erau închise. Când liderul PCC Deng Xiaoping a semnat Declarația Comună cu Margaret Thatcher, în 1984, Chinei i-au fost deschisese doar piețe limitate, astfel că încă mai avea nevoie de Hong Kong. Însă în 1999 cea mai importantă piață a lumii, SUA, a început să tranzacționeze cu China fără prea multe restricții. A urmat și restul lumii în 2001, când China a intrat în Organizația Mondială a Comerțului.

Liderii democrațiilor occidentale ar trebui să observe că politica lor de „dialog” i-a permis Chinei să prindă rapid puteri – acum are a doua economie a lumii și una dintre cele mai puternice armate. Presiunea internațională nu a împiedicat PCC să-și întețească represiunea împotriva populației din Xinjiang, Tibet și restul Chinei. Puterea i-a permis Chinei să corupă, constrângă și amenințe indivizi și instituții pe tot cuprinsul globului.

Cu acest lucru ne confruntăm și noi în Hong Kong. Frustrați de eșecul Mișcării Umbrelelor din 2014 de a opune rezistență acestor violări, mulți locuitori ai Hong Kongului născuți între sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor 2000 au adoptat o identitate politică pe care noi o numim „localistă”. Sloganurile și strategiile noastre au definit protestele pro-democrație din 2019 și 2020, culminând cu marșul pașnic din iunie 2019 la care au luat parte aproape 2 milioane de oameni.

Localiștii erau dornici să experimenteze diverse abordări în privința rezistenței, inclusiv protestele „fluide ca apa” lipsite de conducători, și totodată să încerce să folosească pârghia statutului special acordat de SUA Hong Kongului pentru a pune presiune pe guvernul chinez și a-l determina să diminueze represiunea. În calitate de „Laam Chau” – un personaj online creat de mine la începutul mișcării de protest din 2019 -, postările mele pe rețelele sociale ajungeau în mod obișnuit la sute de mii de abonați.

Însă localiștii au fost vizați de persecuții dure. În Hong Kong unii dintre noi suntem urmăriți și maltratați atât de bătăuși cât și de poliție. Peste 10.000 de protestatari au fost arestați, iar unii dintre ei au primit condamnări aspre la închisoare: șase ani pentru Edward Leung, patru pentru Sin Ka-ho și șapte pentru Lo Kin-man.

Contrar denaturărilor propagandei PCC, localismul nu are vreo bază rasială și nici nu e exclusivist. Dorim să protejăm cultura și identitatea locală ale Hong Kongului, dar căutăm totodată să-l deschidem și lumii. Localiștii vor o autonomie autentică în cadrul ordinii internaționale bazate pe reguli.

Recent anunțatul tratat de investiții UE-China este mai mult decât regretabil, întrucât liderii UE au ales, parafrazându-l pe Winston Churchill [„Fiecare crede că dacă va hrăni suficient crocodilul, crocodilul îl va mânca pe el ultimul” (referitor la conciliatorismul față de naziști) – n.trad.], să continue să „hrănească crocodilul”.

Aveți grijă însă, fiindcă situația s-a schimbat – crocodilii PCC s-au făcut acum mari. În Hong Kong viața unui oraș liber internațional este sugrumată. Aceeași soartă va împărtăși orice loc care tratează PCC cu mânuși. Tirania izbândește atunci când rezistența încetează, conform ft.com.