Când ajung în situații similare, americanii își iau lumea-n cap și pleacă în cutarea unui job, oriunde s-ar ivi această oportunitate. Europenii, în schimb, nu sunt deloc dispuși să-și schimbe locul de baștină, fiind reticenți în privința mutării atât în alt oraș, cât mai ales în altă țară.
Există o cauză foarte clară a acestor deosebiri de mentalitate: diferențele lingvistice. Da, limba chiar contează. Așa se face că în Canada mobilitatea este mult mai mare în interiorul țării per ansamblu decât între Quebec (provincie de limbă franceză) și teritoriile unde se vorbește engleza. Un studiu realizat de Nicola Fuchs-Schündeln, de la Goethe University Frankfurt, și de Kevin Bartz, de la Harvard, arată că, în calea mobilității, barierele lingvistice sunt mult mai puternice decât granițele convenționale. Apoi, să nu uităm argumentul demografic. Angajații în vârstă nu sunt prea avantajați de procesul migraționist, aceștia având prea puțini ani de activitate înainte ca să se poată bucura de beneficiile mobilității.
Când există premise atât de nefericite, înlăturarea celorlalte obstacole este imperioasă. În teorie, cu excepția cazurilor României și Bulgariei, de-a lungul Uniunii Europene migrația ar trebui să fie la fel de facilă ca în interiorul granițelor unei singure țări. În practică, obstacole există la tot pasul.
Unul dintre acestea ar fi ponderea taxelor și a beneficiilor în salariul brut în diverse părți ale continentului. Discrepanțele dintre veniturile de acasă și cele din statele bogate au fost principala cauză a fugii est-europenilor către Occident din 2004 și până acum. În cadrul zonei euro, însă, aceste diferențe sunt adesea imperceptibile. Pachetele compensatorii însemnate și indemnizațiile de șomaj contribuie şi ele la descurajarea emigrației. Guvernele din periferia zonei euro sunt acum presate să reducă aceste beneficii (iar Spania și Italia încearcă chiar în această perioadă să elimine pachetele compensatorii exagerate), însă se lovesc de o opoziție puternică.
Riscurile plecării sunt exagerate
Piața imobiliară pune, la rândul său, bețe în roatele migrației. Onorariile notarilor și taxele ce trebuie achitate de cumpărători sunt mult mai mari în Europa decât în SUA, conform calculelor OCDE. Astfel, dacă în Grecia, Italia sau Spania totalul acestor costuri ajunge la 15% din prețul unei locuințe, în America acestea nu depășesc 5%. Iar chiriașii nu sunt prea motivați să se mute atâta timp cât în majoritata statelor funcționează în continuare controale ale nivelului chiriilor și programe generoase de locuințe sociale. De altfel, aceste stimulente ar fi responsabile pentru jumătate din diferența de mobilitate dintre SUA și Europa, conform unei analize realizate de Peter Rupert, de la Universitatea din California, și de Etienne Wasmer, de la Institutul de Științe Politice din Paris.
E adevărat, în cele mai multe cazuri, politicile ample de austeritate vor duce la scăderea subvențiilor acordate în cadrul programelor de locuințe sociale (Spania, de exemplu, a luat deja această măsură). Pe de altă parte, însă, situația financiară tensionată din zona euro va crește dependența bugetelor publice de taxele imobiliare, tăierea acestora fiind tot mai puțin probabilă.
Sunt ani buni de când Comisia insistă ca toți cetățenii UE să se bucure de tratament egal pe piața comunitară a muncii, însă birocrația rămâne unul dintre principalele impedimente în calea mobilității. Pentru populația ocupată, mutarea în altă țară nu garantează menținerea schemelor publice de pensii: cu alte cuvinte, angajații pot pierde o parte din sumele la care ar avea dreptul odată cu ieșirea din câmpul muncii.
Apoi, există riscul ca, din cauza aplicării neuniforme a legilor privind impozitarea pensiilor de la stat la stat, unele persoane să fie taxate de două ori. Comisia face de ceva timp eforturi în direcția portabilității sistemelor de pensii, iar pe 18 aprilie a făcut apel inclusiv pentru transferul intracomunitar al indemnizațiilor de șomaj naționale. Să le ceri acum atâtor guverne împovărate de datorii să-și plătească cetățenii plecați la muncă în altă țară poate părea deplasat momentan, însă, privind partea bună, această strategie ar trebui să ducă în scurt timp la creșterea ocupării, emigranții urmând să-și găsească de lucru.
Nici calificările profesionale nu ajută în vreun fel la încurajarea relocării. Chiar dacă legislația europeană prevede că diplomele obținute într-un stat trebuie să fie valabile pe tot teritoriul Uniunii, în realitate este vorba de un întreg hățiș birocratic. Potrivit statisticilor OCDE, doar șapte din peste 800 de calificări profesionale identificate se bucură de recunoaștere transfrontalieră automată. Anul trecut, Comisia a propus simplificarea procedurilor de echivalare, inclusiv prin introducerea unui „card profesional“ care să conțină un rezumat al experienței profesionale și educaționale a posesorului. Inițiativa a rămas, până acum, în stadiul de propunere.
Este nevoie de un impuls
Cei mai dezavantajați de actuala stare de fapt sunt funcționarii publici – de cele mai multe ori, slujbele din sectorul de stat sunt rezervate cetățenilor nativi. Așa se explică de ce, în 2005, doar 2,5% din personalul didactic din Marea Britanie aveau altă naționalitate, pondere ce scade la 0,7%, în Portugalia, sau chiar la 0,4%, în Grecia.
Schimbarea acestei direcții va lua foarte mult timp, chiar dacă în economiile periferice asistăm, în ultima vreme, la o creștere spectaculoasă a cererii de profesori de limbă germană. Trăgând linie, însă, europenii nu vor fi niciodată la fel de dispuși să-și părăsească țara ca americanii. Totuși, mentalitățile se mai și schimbă. Și nu numai în statele confruntate acum cu rate dureorase ale șomajului, ci și acolo unde lucrurile merg bine. Deocamdată.

Capital este partenerul exclusiv în România al publicației The Economist